Neantul purifică
setea de stingere eternă.
Mă plec în fața aceleiași ființe
de abur,
trecem, alături, prin spațiul infinit al tristeții,
ne plecăm, din nou, în fața tuturor lucrurilor,
tuturor adâncurilor...
Revin orele negre
și bat in pustiul privirii,
în auzul extaziat de sine,
revin și năvalnic se zbat în orbite,
se dizolvă în lacrima visului pur
și cad
în neantul însetat de-nviere.
Mă îndrept, iarăși, spre izvorul
cu apă ne-ncepută,
dar căutarea mi-e zadarnică.
Umplu de aceea cu slove
pagina îngălbenită,
scriitura, parcă trăind numai prin sine
și pentru sine,
continuă să se configureze în spațiul abrupt
al tăcerii.
Ființa de abur se rarefiază și ea ușor-ușor
și trece-n cuvinte.
Acestea se umplu
de calmul zvon al inimii
și se-ndreaptă agale
spre-aceeași stingere eternă.