Sunt demult mult mult prea falit
Spre a mă putea simți plictisit
Anost pierdut in multime ca un ipocrit
Considerând ca soarta-mi dată o merit
Astept sfârșitul ca un bonlav pribegit
Ne mai fiind de mult timp de prea mult
Un al sorții tandru neinpărtășit iubit
Căci acum de timp mi-s incet imbătrânit
Și ce in flăcări ardea prea viu odat
Acum e focul unui lașciv chibrit
Pierdut in al nopții negru neant
Asemeni unui gând lăsat în infinit