Matroana are mâini aspre
Mulge, frământă pâini și grădini,
Peticul de pământ de supraviețuire,
Umple saltele cu flori de câmp
Tari în parfumuri,
Aprinde focul în vatră
Depune lumânări
Și se închină la Răsărit.
Pierdută în gânduri,
Lipită de scoarța neagră
A nucului centenar,
Vorbește singură, bombăne
Sub coroana blestemului
Care păstrează caldă
Roua gândurilor
La liziera liniștii,
Văduvită de cuvinte de dragoste
Își scoate baticul negru,
Agrafele cocului sumbru
Cad pe podele,
Pune o picătură de gaz
Lampant,
Se piaptănă și descurcă încet
Părul ei fin,
Această feminitate ascunsă,
Supremă și rară,
Cozile lungi cad
Pe coapsele slabe,
Care liberau odinioară
Torenți de sânge,
Adapostiți în pieptul larg
Și gura sălbatică
A bărbatului-
Prizonierul pierdut
Și înduioșat odinioară,
În imensitatea neagră ,
ÃŽn mirosul de pin,
Al modestului lor pat
De oameni vii ...