când nu știm cum se înlănțuie întâmplările
- în lumea de jos, în asta carnală
fără liniște și fără sens -
ne strângem sub apă, ne ținem respirația
până simțim cum din viață rămâne un pumn de icre
iar peștii, dacă ar ieși cândva, ar vorbi
despre durere și absurd, despre cum se amestecă
negreala în inimă sau se așază o pojghiță
peste homunculus, astupă memoriile
care țineau loc de branhii

așa învățăm să pierdem aerul, înotăm
până se dizolvă și carnea, cădem,
cădem pe rând în nisipurile din adânc

nu în pământ, nu,
ci sub nisipuri ajungem, acolo este întotdeauna golul
unde oamenii nu se mai pot ascunde
nici micimea lor strălucitoare, slăbiciunea
acolo întunecarea nu mai este posibilă
dar nici sfințenie, nici lumină nu poate fi