sunt un biet călător rătăcit printre
umbrele false ale bătăilor de ceas

frica mi se cațără de piele
ca un ghimpe răsărit noaptea
dincolo de orice obsesie
pășesc delirant și
parcă îmi aud hârâitul pașilor
dar asta nu mai contează acum

îmi șterg fruntea cu cămașa
chinuită de sudoare
tremur
am uitat și locul în care
trebuia să ajung...

poate sunt superficial sau poate
am nevoie de toate astea
ca de un plictis
dar nici asta nu mai contează
chiar dacă mă învârt
în jurul propriului trup
pe de altă parte mizez
pe o atingere
ca pe o transfuzie
făcută la timp

singura emoție ascunsă în sânge

acum se tace
doar inima murmură
nu văd nimic e multă lâncezeală
de atins nu pot și nici să
înlocuiesc acel gest
peste umeri mi se așază ploaia
ca o vechitură scoasă de la naftalină

tac
și iar tac...

mă uit la mine ca la o întâmplare
din noaptea de vineri treișpe
limba mi-e înțepenită
ca un vreasc
încerc să mă retrag în mine
și aștept

înlăuntru recidivează frica
dar între mine și ea
există un spațiu mic
doar atât cât să-mi sugerez
o imagine