Un ghiocel mititel,
din alba nea s-a ridicat
Și-n a vibrației petale ,
albe de soare
Cu plecăciune și sfiiciune
Pământul el l-a sărutat


Apoi, cu capul tot plecat
La cer când s-a uitat
Văzu că cerul îi zâmbește
Și că omătul se topește
Încet și pe furiș

Se mai foi el prin frunziÈ™
Pe cald covor la rădăcină
Știa că timpul o să vină
Și iarna și-a cam isprăvit
Geroasele-i zvâgniri.

Și printre slabe fulguiri
Purtând în frunza-i amintiri
Scoase prin clopotul cel mic
Un sunet vag , abia-uzit
De primăvară .

Care pe restul îndemnară
Să scoată capetele-afară
A fost consemn, a fost îndemn
Astfel că toți, frumos și demn
Și-au scos căpșorul din zăpadă


E primăvară iară !