și dacă toate se pleacă ?!
și nu se mai leagă nimic
îmi spun.
și păcănitul ploii
îl mai suport
încă ...

și gânduri se adună ca morții
Fefeleagăi;
îmi amintesc și acum,
eram elev.
Aveam uniformă
albastră
și un ghiozdan verde.
mă chinuia Agârbiceanu
cu istorisirile lui
despre copii morți și cai
de piatră...

Te țineam de mână
Strâns!
îmi amintesc și acum,
broboanele de sudoare
din palma ta;
Mă iubeai!
și văntul îți sufla
buclele înflacarate
iar nuanța
Ochilor tăi ...

Tresar și te duc spre etern!
cu tot cu alai!
îi știi pe toți!
Doar eu sunt, parcă,
în plus și,
în fond,
e drama ... mea!

Subit mă întorc și,
Lucid,
mă văd cum sar să prind
de coadă pisica
aruncată de Sile
într-un copac
la țară și,
de parcă nu era suficient că mă joc cu nebunul satului,
Sile îmi fura banii
din clasorul de timbre
și mă înjura de părinți...
Nu mereu!

Era nebun și eu,
Prin ceasuri,
goneam când în față,
când în spate…
Cred că fugeam…
De tine!

Trecând aproape indiferent
și inert
prin zeci de morți și
povești despre morți,
cărați la groapa
din sat
de cai de piatră ...
............................
Mă transpun în
Acum!
și google îmi spune că:
Agîrbiceanu e cu î din i si nu cu â din a sau invers!
Uneori se contrazice ...
De parcă fost el cu mine!

Când am mers cu pruncii Fefeleagăi...
și morții mei
La groapă!