noaptea se prăbușește opacă peste cuvintele îngrămădite în așternutul retinei

coborâte din piscul nebuniei
îmi șiroiesc pe buze
se vor întrupate
să trăiască în sine
în chip nou printre noi

copilăroase își strâng în grabă silabele
caută versul inevitabil prevestitor de poem
fără greșeală de cartografiere
scris cu sentimentul unei pasiuni repetate

nenumerat fără înțeles vor să-mi cânte la miez de noapte

își întorc privirea spre mine
personaj nefolositor la care ar trebui să renunțe când răsăritul le surprinde încercând să facă ordine

vânându-le neatenția în zori mă apropii de ele
trag cu urechea și râd auzind cum vorbesc singure
în așternutul mototolit al retinei
ca și cum toată noaptea au făcut dragoste
cu iluzia mea.