sunt femeia - poet
am piele de leu în loc de mătăsuri
port alge la gât și mi-e teamă de vulturi
o bucată de sare pulsează-n baraca de-alături
pe masa mizeră plutește o Veneție clandestină
când am timp îmi pun capul plecat
și văd gondolieri și poduri mărunte
peste care se-aruncă trecători dezbinați de ei înșiși

din oase curg mituri cu miros de pește uscat
ființe fabuloase păzesc ieșirea secretă
cine a intrat o dată, va sta după gratii mult timp
păru-i va crește-n pustiu
frânghie
albastră, subțire, va scrijeli zile și nopți
să știe când moare și ce nume a purtat
unii mai strigă, alții mai cântă
șobolanii cară mereu somnul de veci

sunt cimitirul poemelor
aruncă tot ce te doare
țin palma deschisă, chiar dacă dorm
aruncă tot ce te doare
ca-ntr-un coÈ™ de gunoi
înțeapă tălpile, drumurile să fugă din venele obosite
absorb tristeți inefabile - struguri bine copți
va ieși un vin foarte scump
pe care să-l bem neîncetat
la masa mizeră unde plutește o Veneție clandestină
harpiile flămânde apar, sting becul
n-ai să mă vezi prea curând