II


Cine are Pustia e mort
Cine n-o are-i steril
Dumnezeule, Dumnezeule de ce părăsit-ai
În deșert singurul tău copil.

Noaptea se-ntinde grozavă
Ea-i singurul izvor cu rădăcina-n Pustiu
Pustiu este cerul pustiu și Pământul
De demult peste tot e pustiu și târziu.

Luminile toate sânt strânse-ntr-o lume
Ce-a coborât întruna și-acuma s-a oprit
Se micșorează iată curând se mai aude
Focul nebun dezlănțuit.

Pustia gerul și această noapte
Lucrează împreună și cu spor
Sfărâmând tot ca să se poată-ntoarce
Nestingherit pârâul la izvor.

Acolo unde singure se-neacă
Răspunsurile toate întrebând
De-o inimă mai mare decât timpul
Ce-o ține-n brațe Îngerele blând.

Un val în jurul lui se bate
De-un țărmure zadarnic neînchegat
Sânt lucrurile toate o lumină pură
Sub geana ochiului înlăcrimat.

Departele-n aproape ca vulturul din leu
Cearcă să-și smulgă aripa solie
Lemnul din foc se retrage pe un mal
Sub care crește-ntâia vijelie.

Fluturii negri vin dintr-un înalt
Boltit deasupra palelor izvoare
Și-ngenunchează grei și uriași
Pe turnurile-întâielor popoare.

Se trage clopotul de început
Și se vorbește întâia neștiință
Descoperit stă universul orb
Întors cu spatele către Ființă.