Când s-a născut a văzut că are două mâini.
“E bine!” – și-a zis
pe când își descoperea și degetele.
Și cu uimire, dar mai ales cu teamă,
a început să le sucească, să le-nvârtească
pe fiecare în parte,
până când s-a făcut noapte.
Și tot așa a făcut și-a doua zi,
până când s-a făcut din nou noapte,
și-a treia zi, tot până-n noapte,
ca să observe că nopțile urmează zilelor.
(Ca dovadă că-n vremurile acelea
s-a născut și… studiul serios).
Totul a-nceput cu mâna stângă,
că ea venea de la inimă,
căreia, mult mai târziu i-a zis
ceasornic – ceasornicul meu,
ceasornicul tău:
merge ceasornicul,
merg și eu!
A pus degetelor stângii
câte un nume,
care-au devenit numere.
Dar ce să facă numai cu cinci?
Trebuia să treacă și la cealaltă,
să continue număratul.
Când a ajuns la șapte –
câte zile are săptămâna,
pe care tocmai o inventase Ãl Bătrân –
s-a oprit,
pentru că n-a știut
ce să facă mai departe
cu celelalte trei,
rămasele.
Și s-a gândit el ce s-a gândit
zi de vară până-n seară,
toată vara,
tot anul, și vara viitoare,
până într-o seară
din cea de-a treia vară,
când i-a venit ideea genială
să le strângă pe tustrei
unul lângă celălalt,
bisericuță,
și cu ele așa grămadă
să se închine Soarelui
pentru mâinile lui pricepute,
dar mai ales pentru cele șapte degete
cu care număra zilele
săptămânii,
ce se tot repetau
în neștire,
săptămână de săptămână,
lună de lună,
an de an.
S-a rugat apoi Cerului –
de unde venea ploaia –
pentru sănătate,
pentru casa lui
plină de copii,
pentru hrana lor
și-a vitelor,
să nu fie secetă
ori tulburare
la hotare…

Uitai să vă spun
că acest gest
s-a împământenit
tare demult –
la începutul veacurilor.
A devenit ritual
pentru că el desemnează
esența ființei noastre irepetabile,
și tocmai de aceea
ne-a și intrat definitiv în sânge.