Uneori deschizi un album de fotografii
și vorbești cu un prieten așa
nu știi cum e să locuiești într-o beznă de sticlă
să nu vezi nici o ieșire
numai aerul cum se îndeasă la colțuri
iar asta nu se explică
ore întregi dai cu pumnii s-o spargi
îți intră cioburi în carne
urli un anunÈ› repetat
care întârzie călătorii prin gări
îți târăști tălpile între fotolii și canapea
dar trenul a plecat de mult
cineva pe un alt continent trântește o ușă
iar tencuiala peretelui cade la tine pe covor
să ieși printre degete să te prelingi asta-ți rămâne
în viața ta nu mai există întrebări
genunchii te dor îngrozitor
de aici încolo mergi singur îți spui
secundele tale sunt prețioase
simți când cineva ți le fură
îl vezi cum șade în spatele umbrei și conspiră

nu mai aștepți
iar cana de ceai a coclit.