pe moș Toader îl vedeam diminețile cum cobora panta dealului la groapa pe care o săpase. pământul avea acolo culori neobișnuit de frumoase, straturile de galben se îmbinau cu pământul roșietic, argila era moale, alunecoasă, numai bună pentru oalele care aveau să iasă din mâinile lui. era mester olar de-o viață, singurul și cel mai priceput cale de câteva sate în zona moldovei. avea darul aceasta de la Dumnezeu, darul pământului.

lut galben scos
de la poalele dealului -
cărunt moșul olar

îl vedeai cum urcă cu roaba plină, o descărca în curte într-o groapă, lângă cele două cuptoare unde ardea vasele. era mereu liniștit și senin, nu se supara pe nimeni și pe nimic, bunicul lui îl învățase meșteșugul oalelor și pe lângă acesta și arta tăcerii. cu pământul trebuie să vorbești în tihnă, povestea el, să îi spui ceva ca el să îți spună taina lui. frământa cu picioarele goale lutul îndoit cu apă, îl mai bătea și cu ciocanul de lemn, până se făcea o pasta destul de groasă potrivită pentru roată.

taina rămasă
meșteșugul oalelor,
cântec de veacuri

toată casa lui moș Toader era plină de ulcele, chiupuri, străchini, fluiere, căni, foarte frumos decorate, nimeni nu pleca de la el cu mâna goală. ciobanii din sat veneau și luau oale cu trei picioare, solide, să le pună pe foc când plecau în munte. îl vedeai cum stă aplecat la roata lui ce o învârtea cu o viteză amețitoare, lutul căpăta forme rotunde, vasele prindeau contur din mâinile pricepute, în sufletul lui era mereu sărbătoare.

mâinile aspre
rotunjind forme calde -
singurătate