După ani de exil,
m-am întors la casa copilăriei
și încă mi-e străină ambianța ei.
Mîinile mele au atins copacii
cum ai atinge pe cineva care doarme
și am reluat vechi drumuri,
de parcă aș fi recuperat un vers uitat,
și am văzut, cînd s-a lăsat seara,
fragila lună nouă,
care s-a ghemuit în adăpostul întunecat
al palmierului cu frunze-nalte
precum pasărea în cuibul ei.
Ce noian de ceruri
va cuprinde curtea între zidurile ei,
cîte asfințituri eroice
vor pieri în capătul străzii
și cîte seceri de lună nouă
vor inunda grădina cu duioșia lor,
înainte de a mă recunoaște casa
și de a fi iarăși o obișnuință!