bătrân, bolnav și fericit,
frunzișul pădurii în pletele încă netunse,
tolănit în iarba înaltă ronțăiam secundele unse
cu soare nebun și grăbit!

urme de labe de urși
împrejurul umerilor mei lați și puternici
țineau departe privirile curioase ale celor cucernici
cu alifia cumințeniei unși,

iar eu deveneam iarăși eu,
umplându-mi regulat cu aer vechi amandoi plămânii
schelălăind fugeau depărtându-se câinii,
în frunzișul pădurii cobora Dumnezeu,

ca să-ntrebe ceva despre mine,
să îmi dea din bunătatea Lui lacrimi de sfânt
să mă învețe altfel viața și moartea pe pământ
și să mă lase cu bine.