și eram doar o femeie de treizeci și câți ani mă închideam în cuvinte să mă pot ascunde cumva de oameni
dar ei mă iubeau așa ignorantă
mă admirau în fusta oranj prea strâmtă pe corpul răsucit spre moarte
nu spuneam nimănui despre cum este să te muște noaptea de inimă
să visezi o dragoste izbitoare și liberă ca un paradox
neverosimilă chemare
le strigam urâți-mi în primul rând privirea căci vede și viața și pierderea și apa neîntâmplată
lăsați-mă să mor de sete încet printre voi
fără nimic mai mult decât liniștea asta ticăloasă în care adorm
îndepărtați de mine ploile vântul iarba piatra rădăcinile
nu merit atâta libertate
în carne în genunchi în claviculă
am intrat fără limite prin celulele putrede am atins fiecare colț
cum atingi lacrima unei mame
păcătuind cu bunăștiință înaintea ta a ei a Lui
e adevărat nu am citit nimănui din mine înainte de a trăi înainte de a iubi accidental
între viață și poezie am înțeles că asimetria este singura certitudine
iar gura mea doar o hârtie veche peste care trec mereu alte guri
firește se simt inteligente ca după o siestă mentală nu le-a interzis nimeni orgasmul poetic