agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-07-20 | [This text should be read in romana] | În Palma lui Dumnezeu Gina Modoranu-Afrăsinei Colț de stradă Surâsul străveziu al toamnei deschis la pagina 101 dintr-un roman veștejit. Tramvaie spectrale circulă prin limfa anotimpului cu zgomot de oase trezite din somn magnetic, interbelic. E colț de stradă reavăn de amintiri aburind printre litere. La fila 204, dintre pergamente solzoase răsar personaje ivorii, strunind iluzii în spume jefuind orizontul cu spade subțiri reflectând rubiniu o lume topită și scursă pe geana unui înger ofilit. Bălți viclene descântând sori verzi de castan revoluționând retina și-un vânt peltic prin foi mucede scuturând viori prăfuite dintr-un somn nervos, întrebător… De sub cortul norilor, adânc, raze în trepte coboară spre punctul de incandescență a celofanului ce a atins punctul maxim de transparență sub care palpită, aprinsă, o arcă pe valuri în rătăcire… Cu degete subțiri culeg mărmurii piese de șah încolțite din pagini buretoase și le ciocnesc în aerul plâns unele de altele, rivale le rotesc în curtezane piruete le părăsesc unor rafale promițătoare, sămânță pentru un Luxemburg străjuit de voinice trupuri încrestate cu frunze sunătoare și retractile cu ghindă otrăvitoare cu scorburi minunate purtând căței și fetițe cu pleoapele strânse, ce ar albi orașul ruginit și ar smulge văzduhului ploi de sori adevărați, ce ar transforma toamna asta într-o metaforă, streșinile astea desprinse în retorte, ce ar tencui pereții cu vine plesnite ai realului O, Doamne nimeni nu mi-a vorbit de grădina răsărită peste noapte la vale o pădure de blocuri cu chiciuri pe antene cu flori de gheață poleind intrările cu șosele boltite Bucureștiul de altădată ce nume purta el și ce conversații se duceau de la balcoanele în acolade miroase a ibric încins asfaltul lucios ca o piele de șarpe chioșcul căptușit cu celofane pare că a luat foc prin frecarea cu vântul E ora la care nu sosesc tramvaiele și văzduhul stă ca o uriașă integramă să fie dezlegat. Arcadia Cu glas de chiciuri scuturate m-a întâmpinat Arcadia pădurea cu trunchiuri pântecoase ce nasc fetițe rătăcite noaptea cu frunze mari cât palmele bătrânilor graurii chiuie prelung în patru zări și fâlfâitul fluturilor moale anunță ceasuri patru din amiază voi frunze chimvale sunătoare ciocnindu-vă în melancolice căderi e un frunziș fluvial o mare de clorofilă deasupra mucede foi foșnitoare dedesubturi un soare scurs pe umeri de ramuri un cer gros netezit de frunzișuri perechi O materia e grea scoarța copacilor asudă fluturi groși odihnesc pe noduri-ochi elefantini de rupi o floare țâșnesc două-trei lacrimi de sevă sucul pământului specii de flori ecuatoriale cu tulpini sculpturale cu frunze palmate petale grele polenul poți să-l culegi cu degetele săruturile pătimașe ale fluturilor păcat că nu se aud e mușchiul crescut cât palma mustește când te-așezi afund de pe ramuri se prelinge lumina ca mierea parfumuri narcotice exală dintr-un pământ vuitor. E Arcadia. Poștașul De câte ori sună poștașul pe le ușile altora îmi aduc aminte că am o datorie față de mine iau pixul cu mai multe culori să scriu o scrisoare figurativă în culori calde mă gândesc la caietele subliniate ale școlarilor la clasă. Pun roșu sunător pentru cuvintele mai însemnate mușcate de fiorul nebuniei pun verde pentru pasajele în care îmi exprim simțirea albastru pentru îndatoriri care mă leagă de viața curentă adaug și negru pentru a înscena mâhnirile. Mai adaug și puțin verde searbăd pentru a nu se uita că inutile sunt toate roz nu prefer niciodată e o timiditate până la urmă foaia iese impresionistă muncită pe la colțuri. Ei fluturele acesta exotic îl împăturesc ca pe un bilet strict confidențial din lipsă de plicuri aștept o ocazie să-l înmânez personal cui trebuie și cui are știință să descurce labirintul nebunatec astfel de scrisori nu se trimit niciodată pe căi legale și confirmate cine își trimite poeziile de dragoste prin poștă am o mare datorie față de unele cunoștințe folosesc doar culori ce nu bat la ochi din educație cursurile studenților fluorescente sunt o sfântă blasfemie o jignire pentru delicați primul bip de sonerie e un semnal pentru răvașele mele atunci las toate rămâne dragostea și pixul acesta cu care încercuiesc cuvintele rotitoare Anatomia florii Să facem un cerc în jurul acestei garoafe puțin fanate e anotimpul sentimentelor intermediare Să-i pipăim cu privirea nodulii delicați din care doamna garoafă a născut puișori de frunze încârligate să numărăm ca pe foițe petalele încrețite și bătute două-trei firișoare de sămânță din care am credința că s-ar putea ivi popoare mișcătoare de garoafe mireasma ei nu ne transportă ca trandafirii narcotici, stă în cumpănă între a fi și a nu fi, iubesc verdele putred al tulpinii ce sânge încet trebuie să aibă o garoafă pentru a atinge limita de jos a verdelui nici Wagner nu a creat asemenea acorduri funebre Luată în tot, o garoafă nu-i mare victimă nici roșul petalelor nu clamează despre libertatea stărilor e mai degrabă familiar, cărămiziu parcă nu-i de pus la butonieră cum stă răsfirată, pregătită pentru disecție ai spune că e o fată ce nu s-a sinucis de tot mi-e milă de ezitările vegetale de îndărătnicia ei de marfă de duzină o garoafă e o fată stângace nu e un simbol nu merită analiza ce atitudini poți lua în fața ei cine m-a pus să mă încurc cu o garoafă Cum busuiocul S-au uscat amintirile cum busuiocul la ferești prin menta lui subțire se mai agață iluzoriu un fir de păianjen greu cât o speranță așa așteaptă icoanele pe după respirări de busuioc mai învăț și azi, alb cum alfabetul Morse, limbajul rar al tăcerii și ascult pașii văluriți ai unor vizitatori îndărătnici nici o prietenie nu-i mai mare decât singurătatea în fiecare zi se rupe un rămășag cu mine însămi nu credeam să-nvăț a vorbi tot mai amplu într-o casă încălzită la foc de ziare în praful diluvial și-au lăsat amprenta tăcerile țiuie o muzică contemporană neinvitată și ceaiul suferă de amintiri și pâinea cu gust intermediar oglinda poate fi un răspuns celor mai răvășitoare neliniști Soneriei i-au crăpat sinapsele circuitele curentului au plesnit a fost pe-aici o feerie fantastică musafirii au strâns și au plecat valizele s-au închis ermetic paharele plesnite s-au furișat din această casă debranșată de la știri cu flori feroce în ghivece minuscule. Azi Azi inima de uzină a orașului a bătut ceva mai melodios sirena care cheamă la lucru a oftat uman și-a-ncheiat scheunând, cerșetorii muzicanți cerșetorii poeți cerșetorii filozofi au avut o dată-n viață câștig de cauză trece pe la poartă un alai încet de câini o femeie cu franjuri la gât vinde cuvinte cui vrea să asculte camioanele și-au luat o mică vacanță pentru dezlipit afișele inactuale, încă valabile, studenți cerșetori de țigări au decis oportun să-și reia lectura prin parcuri, cinematograful gratuit al irealității fură cadre din cotidianul sfărâmat vitrinele redecorate amplifică magistral o rază rebelă oamenii aleargă cu serviete concediate reporterii iau cu asalt vremea, realitatea, adevărul mugurii lăcrimează din răni dezlipite și pătează trotuarul-petrol pe care fără de griji dimineața zornăie cu pantofi albi de sticlă. Memorie Te păstrez și astăzi într-o memorie eufonică de scoică fantoma ta măruntă ca un dinte de lapte zornăie copilăros prizonieră și astăzi nu-ți dau drumul când mi-am risipit eu amintirile sunt jocurile mele vinovate și inocente ramurile de măr ce nu se mai scutură ghiceam în scrum și-n fum iar din trupurile moarte ale țigărilor închipuiam căsuțe de munte acum stai într-un șirag de perle te evocă fumul țigării absente Foc Cu chibrituri rusești am să dau foc unei realități pâcloase va arde greu dar va arde cu flamă albastră mai transparentă ca sticla se va scoroji în foițe negre iar tăciuni aprinși vor săpa galerii până în auzul pământului va fi foc mare aici Fumul albăstrui va crește blocuri în văzduh voi modifica mapamondul trestii fâșâitoare vor cenzura pletora de iluzii a contemporanilor voi inventa cerneala unei noi oceanografii căruța cu jucării a poeziei o voi descărca mici Pinochio leșinați în vid le-oi da hăinuțe și cărți de școală ochii de sticlă se vor umezi de caldă recunoștință pomi de fibră optică se vor apleca elastic în curtea de fotbal a iluziei Îngerii adâncurilor te păstrez printre dulcețurile amintirii mele După-amiezile acelea roșii prigonite de timp peștiuci buzați prin aerul verde ne gâdilau tălpile timpul făcea valuri peste noi pluteam în spațiul nostru limitat infinit și frumos eram îngerii adâncurilor pereții sărați se calcinau și rămâneau poroși geamandura viselor noastre nisip în cearșaf și alge pe mese fumam hașiș și ne botezam pigudel alb a fost un anotimp de lene și scrum basmaua roșie a tinereții azvârlită pe mesele amintirii ce muzici demente, ce grozăvii neterminate, neduse la fund… Vizită Ieri am fost în vizită la fabrica de recondiționat jucăriile șchioape și melcii neterminați agățați la gâtul unei realități în pubertate. Am pipăit retortele atente prin care picură în balonașe limfa unei ființe proteice în zămislire, supergluul cu care se îmbină ceșcuțele din alabastru cu buza plesnită și lacul cu care se acoperă argintăria șlefuită. Am tresărit de spaimă la alarma lingurițelor lovite unele de altele, pentru a încerca rezistențele ce au dat greș la unele festinuri poleite și am servit portocale cu furculița. La sectorul de fabricat maniere erau trei chinezi curtenitori care mi-au dat jos vestonul l-au scămoșat și mi l-au înapoiat ca nou. Am primit cadou doi cactuși înfloriți cu toată puterea lor de flori ale deșertului și în sticluțe simbolice mi-au dat alcooluri mentolate cu guste de fondante fermentate. Am fumat țigări fine cât chibritul din tutun exotic, ciocolatiu și lucios precum cafeaua, gros la gust și cu ardere întârziată. La sectorul de citit în zaț am primit multe asigurări m-au copleșit cu laude viitoare, am fost condusă într-o hală vuitoare de ceasornice de buzunar galante, cu capac aurit. Mi-au umplut buzunarele cu suveniruri, și iată scriu acum cu un pix cu arc, care merge aproape singur. Toamnă Ca niște virgule strâmbe stăm, exilate în proza nisipoasă a toamnei. Cuvinte răsturnate dau valma prin blocuri albe de tăcere exclamațiile depărtărilor se întretaie în lacune bizare prin care călcăm șchiopătând. Ne oglindim cu mii de chipuri în oglinda spartă a toamnei și ne logodim tăcerile interogative. Inima plesnită a realului a împroșcat ecranul amintirii cu lacrimi multicolore, poleite în soare. Dăm mărturie de existență, adăugăm câte o culoare la spectrul unei toamne bizare adăugăm o jumătate de pauză prelungire unei respirații stăruitoare de iubire. Existență Șoarecii rod plasele de sârmă Speranțele circulă în libertate cad, însă, la prima razie din zi Culegem ghimpi de pe trandafiri pentru a le simți aroma Ne încălzim mâinile la bulgări de sare și repetăm lecția aspră, dar bună a democrației. Predăm benevol amprente spre a nu ne pierde identitatea furăm replici din reclame spre a ne conforma realului. Colaborăm cu toții la o tăcere esențială învățăm limbi străine pentru a dialoga englezește. Ne bem zilnic ceaiul la colțul de stradă privim realitatea prin oglinzi retrovizoare. Zilnic reparăm același automobil delabrat. Prietenul În casa asta cu ușa dată de perete stă un om mai singur decât Þuțea în singurătate un om mai furibund decât Cioran agresat de real un om mai legionar decât legionarii pe vremurile lor Stă un prieten ce n-a vândut nimic deși a pus totul la vânzare aici stă un fumător pasiv un vânzător de șobolani un arbaletist temut ce n-a luat nici un premiu la tir, un om fără însușiri, profesor pensionat pe caz de boală metafizică un zugrav ce și-a spoit pereții cu cerneala viselor, stă aici un veteran al speranței un ilustru comentator al manelelor de cartier un om fără pâine ce trăiește miraculos un fost proprietar de Trabant harnic stă aici un colecționar de poezie ce și-a cenzurat propriile volume din apartamentul lui ca o arcă plutesc valuri de mister pregătește, se spune, opera omnia. Vine rar la cenaclu pentru a comenta, curtenitor, creațiile altora și-și cronometrează sever discursul. Iubește Brucan Dinescu Patapievici ca tot ce se poate iubi nu are relații ci doar admirații votează cu patimă spune că are sentimentul ieșirii din timp i-ar plăcea muzeograf la Bojdeucă, comentează Cațavencu și știrile din sport… acest om cu ușa dată de perete. * * * Nu sunt decât o rană pe degetele unui pianist. Sentiment Mai nefericită decât un sărman condamnat să numere firele dintr-o furtună de nisip, sufăr de tristețea hienelor sub lună, furia leilor fixați de o țeavă neagră, melancolia florilor de cactus toate bolile din lume au făcut legământ asupra mea sunt un ciorchine greu în toamnă și mă coc sublunar, într-un soare ros de cari Perspectivă Rădăcinițele acestei flori trebuie să fie nervii albaștri ai pământului venele prin care curge sângele purificat al cerului de fapt, corola e o rădăcină spre cer prin care se extrage seva aeriană și curată din care ne hrănim mândria… Week-end Am lăsat deoparte cartea de bucate a literaturii mă țin de beții fine cu lichioruri și alcooluri sublime, scriu extravaganțe bănuind un Eminescu greierii cântă de rup la mandoline străvezii risipite-n toată încăperea apeși pe o coardă vibrează nouă mii s-a umplut de mosc odaia prelins pe coarne de cerb adus de gaițe-saltimbanci ce-și fac numărul cu grație e ceva nemaipomenit iar eu stau în pat pe o pernă de mușchi așteptând o vindecare miraculoasă. Poveste medievală e atât de clar gerarul încât se aude clinchetul unui fulg căzut în zăpadă. Sunet peste sunet, fulg peste fulg se înalță castele suave cu galerii lunguiețe, cu turle în ecouri zimțate, cu ferestre scârțâitoare, cu oglinzi infinite. E atât de clar gerarul… * * * Vreau să sărut secretul nufărului, taina trandafirului și mireasma bradului… Realitate Pe stradă aleargă ființa de foi de jurnal a realității din automobile coboară ființa lustruită a realității pe stradă scandează ființa colorată a realității pe ceruri zboară ființa vuitoare a realității în tomberoane decartează ființa sterilă a realității în trenuri se perindă ființa tipografică a realității prin universități proferează ființa intelectuală a realității… * * * Cum ai pansa rana unui trandafir singuratic suferind din dragoste… * * * Mai agresiv decât un trandafir fixat de o țeavă de pușcă… * * * Mai trist decât radiografia unei frunze… Eu, mielul alb al turmei cenușii Soare spart în mii de lacrimi prelinse prin aerul grunjuros. Umbra Christ-ului pâlpâitor printre suratele de suferință. Miei cu bănuți roșii la gât saltă pe câmpia arsă. Arșița cu lupi sângerii clănțăne la orizontul însetat. Înserarea întârzie să pășească pe pământul ce răsuflă greu… Eu, mielul alb al turmei cenușii îmi clatin bănuții la gât cu infinită melancolie… Așteptăm dintotdeauna păstorul pe care ni l-au furat străinii… Se poartă Se poartă cadrilul, haina fără mânecă, pantoful fără șiret, pixul uscat, cartea de filozofie cu pagini albe, tabloul faianță, muzica-ciocan, se concepe poezia punctelor de suspensie, teatrul alb, televiziunea tocată, sculptura in ghips, arhitectura carré-urilor, ziarul bumerang, disciplinele tehnocrate, se face haz de necaz, se scoate măseaua care doare, se calcă în picioare, se râde, se ghiontește, se uită, se radiază, se năvălește, se bate din picioare, se moștenește, se așteaptă, se sprijină pe celălalt, se speră, se crede… Vechime Au ars ca line lumânări în arterele pământului până când, de căldură, pereții grotelor vuitoare s-au năruit ca ghețarii pe care irumpe primăvara. De lumina ochilor lor cețoși s-a ofilit soarele iar rugăciunea lor a zămislit lacrima divină. Au cântat năprasnic în bisericile lui Ștefan au ciocnit cupa lui Decebal și au sărutat crucea fulgerătoare a lui Mihai. Cântecele lor au umflat mugurii livezilor iar de glasul fluierului a amuțit privighetoarea Au murit și au înviat și acum pribegesc pe pământ în veșmintele Învățătorului pentru a ne aminti cântul din fluier și limba arhanghelilor. Supraviețuire Pe stadion răsună difuzorul politic. Neurastenică, poezia agonizează într-un sanatoriu igrasios cu masca de oxigen căzută pe-o parte. Visul ei de aur, Cartea, s-a pierdut în caligramele misterioase ale lui Mallarmé, a intrat în puncte-puncte. Curge din patefon vocea lui Flaubert citind o pagină ce se susține regal, ivită din neant, nudă precum Afrodita din spuma mării. Stendhal recită procesul-verbal, pronunță răspicat fraza riguroasă. Nichita ezită cu pistolul la tâmplă iar noi amplificăm Europa liberă, să acoperim drăcia de patefon stricat. To be or not to be Așa cum va fi simțit un rege exilat în turnu-i de gheață sunt umărul vânătorului pe care odihnește șoimul sunt clonțul șoimului sunt îmbrățișarea sângeroasă a acvilei sunt îngerii care zboară cu acvila în spinare în mine se înfig pene de îngeri Vreți să mă faceți umbra voastră? am șoptit A câta oară vulturul îmi dă sărutul rece sunt părăsită precum larva fluturelui până când mă voi înfășura în propriile aripi până când pământul mă va ierta de îmbrățișarea-i aspră până când noaptea va flutura în jurul meu inutilă, udă și sfâșiată ca o flamură trecută prin focul sacru. Cântec de pahar Plătesc regește un ceas de singurătate Plătesc regește și beau cu voi. Plătesc regește o oră cu voi plătesc regește și vă ciocnesc paharul. Că nu e nimeni mai dornic din toți de un ceas de singurătate și de un ceas cu voi. Că nimeni nu a mai gonit ca mine caii sângerii ai vinului și nimeni nu plânge ca mine cântecele voastre de pe urmă… Idilă pe un turn Sunt ultimul rege nebun ce și-a pierdut coroana mâncând fire de iarbă și scormonind pământul în căutare de cârtițe. Sunt ultimul rege care am coborât la sat neurastenizat de carnea de vânat subțiat de vinul fără inimă am venit printre voi să culeg miei albi de pe câmpul însorit. E ultima mea vânătoare să prind berbecuții căpoși să-i aduc în dormitoarele întinse să-i dau reginei să-i învețe trânta în paturile desfăcute să-i adap cu fierea mea cea de toate zilele să-i hrănesc cu mărarul meu sărac din farfurie iar ei, în schimb, să mă asurzească cu zgomot sălbatic de clopoței… Melancolie Tristețea e o doamnă pudrată care mă vizitează cu discreție. Nu spune mare lucru și lasă în urmă un miros ușor de toamnă. Până la urmă, mă voi împăca cu musafirul meu, vom sta la taclale și voi aprecia bunele ei maniere. O voi servi cu ceai, voi primi bomboanele ei excelente, și vom ghici zațul cafelei altora. O voi lua de braț prin parcuri și vom audia împreună muzică simfonică. Mă voi molipsi de bunul ei gust și de politețea excesivă, îi voi oferi fotoliul cel mai bun din casă, vom comenta împreună emisiuni TV. Până atunci, însă, tristețea are multă răbdare în a-și educa tânăra gazdă… Destin Zilele trec, precum leoaicele tolănite în soare, căscând carnivor spre lunetă, zvârcolindu-se în nisipul iute. Stau, vânător fascinat, privirea alungită mi-e singura pușcă, mă hrănesc cu ospețele lor regale, beau sângele cu ulcica de lut, iar leii îmi ling gleznele, mă recunosc ca pe un frate. Sângele gazelei îmi pătrunde venele, pielea mea capătă culoare aurie, gleznele mi se subție, în depărtare, iluzia îmi surâde morganatic, limbile roșii mă netezesc cu frenezie, ei mă cred puiul lor, mă simt gazelă roșu, roșu, mi-e sete de verde, dacă destinul îmi dictează să sfârșesc între colții unui leu bătrân, nu voi fi eu excepția, sub mine pământul tropotește, înghit zările cu furie după mine, escortă regală de carnasiere, tot mai în urmă, mai în urmă, pe frunte am coarne de aur, de-a pururi logodit cu spaima, cuceresc ghiolurile viclene înțesate de crocodili Soarta mea e fuga fuga regală, zbor planat, în care mă reîntâlnesc cu mine însămi, în care cunosc dragostea, ura și moartea de-a pururi fanatică a fugii- fuga întinsă, ușoară, în linie dreaptă, coșmar fulgurant al leilor, dezamăgire de-o clipă a crocodililor, sunt duhul Fugii pe întinsele stepe, năluca pâlpâitoare ce înșeală bătaia puștii… Mă bucur… Mă bucur de singurătatea lui Eminescu. Contemporană cu fluturii, mă branșez la ultimele știri și radiez actualitatea. Pitici din fosfor mă înconjoară curioși să-mi asculte ultimele versuri iar eu îmi cenzurez inspirația exalt sentimentele frustrate. Sunt liberă. Exist. Îmi cânt singură cântecul de leagăn și blestemul. Exil pe o boabă de piper Sunt o boabă de piper în fălcile malaxorului Dansez pe sârmă, fac salturi mortale suflu batiste pe nări, înghit fum meseria mea e brățară de argint învăț cocoșii ceasul dinspre ziuă îngheț apele cu zâmbetul meu vând serviciile puterilor pe bani mărunți. Orașul-primăvară pe străzi circulă speranțele iluziile se plimbă în libertate atacă oamenii în față le smulg copiii și îi transformă în himere Primăvara țâșnește violent din arterele pământului pășește lent din urmă vara rubensiană, cu un coș plin cu flori bâzâie bondarii însărcinați cu florile galbene e o nebunie pe aici circulă speranțele în libertate iar laptele curge prin șanțul ce ne separă de spațiul verde. Sentimente Sentimentul roz, sentimentul albastru tăind subțire aerul din jurul nostru împietrit, sentimentul-fluture, sentimentul-viespe, sentimentul-vrabie smulgând ramul înflorit de pe umărul tău… Oftează aerul și plânge în preajma ta. Conturul meu capătă consistență de lacrimă în locul numit inimă încolțește firul subțire al ierbii-dorință… Zâmbetul Sunt prada unui fluture cap-de-mort mă zboară în văzduh ca o acvilă mielul alb noaptea mă soarbe până la imponderabilitate cu un cuțit demontez un poem numele tău latinesc de arbust înflorit Ultima oară n-a fost dragoste Și-ai călcat pe ușa închisă într-o zi cu soare hibernal zâmbetul tău a năpădit florile de tei Zâmbetul tău năprasnic tropotind cavalcadă rubinie zâmbetul tău abis o, mai greu decât trandafirii mai neînsemnat decât staminele toamna mai neted decât lama panopliei Strivit lent între file zâmbetul tău parfum batistă și lacrimă și geană udă auriu ca un spic frânt purpuriu ca raza macului ruj pe ceașcă prăpăstios și aburind și alb… A doua nuntă Unchiului meu Ion, mort la 28 de ani Acum Dumnezeu culege fluturi de pe umerii tăi înfloriți Te-ai logodit cu privighetorile din caișii cimitirului. Þi-e răcoare, ți-e sete de mistere te aud furibund în spatele ecoului Ai uitat bătăile sângelui din trupul tânăr Ai mușcat orizontul închegat de umbre Ai dat pământului reavăn cântul tău. Aveai chip de mireasă în ultima zi Te sărutase logodnicul cu pelerină neagră Și ți-a înfipt pe deget inelul de oțel A fost o nuntă regală cu alai de popi Dealurile amuțiseră privind convoiul Tămâia îmi îneca glasul plânsului Degetele mele erau lumânări Când ți-am luat borangicul de pe chip Moartea plângea în cadrul ușii Nu mai văzuse tânăr așa de frumos Degetele aveau culoarea fildeșului Ochii lăcrimau verzi sub pleoapele străvezii buzele mușcate sângerau inima bătea până în sicriu eu cred că respirai totuși prea erai frumos în părul bogat se topea soarele sângeriu lumina lăcrima sfâșiată ah, cerul se prăbușise demult am azvârlit cu teamă trei bănuți peste mireasa în văluri albe din mormânt moartea te strângea la piept mirosea încet a cetină și trupul tău a brad doborât am plâns întâia dată barba tatălui meu creștea cu furie la televizor nu s-au mai dat știri oamenii pe străzi au plâns te-am văzut pe crucea albă răstignit mai vorbeai încă și mi-ai surâs copleșitor Aveai ochi buni te-am visat cu aripi albe veghind la căpătâiul meu bolnav… Langoare Te-am rugat de atâtea ori să nu te joci cu șarpele din pieptul meu, să nu-l ademenești, să nu-i spui poezii Trage la copii ca la lapte Mie nu-mi priesc nici furtunile Mă electrocutez ușor Sufăr de o boală de suflet și degeaba mă întind pe pământ nu primește durerea mea și apele oricât de întinse mă aruncă furioase la mal Nu am noroc în moarte cred că muzica, puțin muzica mă vindecă De asta stau eu pe lângă pian de am ajuns să mă înrudesc cu păianjenii de prin colțurile uitate. De parcă Coborâm cu toții, se pare, din ginta leilor muzicali dependenți de carnea petalelor de bujor sfâșiate în lumina albă de lună. Stăm și pândim extatic miresmele ieșite la plimbare le urmărim pe străzi din automobile largi coboară nota mi de Coco Chanel ‘98 în canalul acesta și-a rupt tocul prințesa Noaptea glumește cu trandafirii la picioarele mele s-a întins ariciul sublim al ploilor de toamnă Și viață și moarte lui George Enescu M-ai ucis cu o baghetă și acum zac doborâtă pe patul de lemn al iluziei Tu cânți, încă, nesfârșit înveți luna să spună poezii Niciodată n-am cunoscut o asemenea boală m-ai condamnat la nota mi la bemol Pe când detestam “muzica de înmormântare” cred că te rugai să încalec și eu odată pe armăsarul de foc altfel nu-mi explic schimbarea cartea s-a deschis altfel mă aflu pe patul de lemn al iluziei mi-ai pus cătușe cu trandafirii galbeni ai lunii și mă ucizi blând cu poezii albăstrii Dezastru toamna Cine te-a învățat să dai foc poeziei din mine să vrăjești cobra cu fluierașul năzdrăvan să calci încet pe clape indignate…? Aduci cu tine furtunile de primăvară și plânsul de învingător al ghioceilor din câmp. Tu nu ești femeie nu ești bărbat tu vii din Tărâmul Făgăduinței și ții sub lăcată fluturii dezghețului meu, tu ai venit ca mânia și ai năvălit ca soarele într-un câmp obosit, tu vii cu privighetorile și aduci cu tine miros de fag gânditor Ai trezit clopotele și nu știu să le mai opresc vor deștepta și viorile și dezastrul va fi letal… Oglinzile venețiene Privit în oglindă, păreai mai tânăr. Lumea toată o luminai iar trupul firav acoperea universul. Presărai mușețel în părul meu și-mi suflai pe obraz vânt de toamnă. Erai mai tânăr în oglindă aveai pe umeri cămașa lui Platon te jucai cu două mere în care ghiceam aurul ascuns iar pe unul mi l-ai dăruit. Avea gustul tămâios și bun. În oglindă, ți-am văzut ochii de brumă și ceață și nori jucau în lacrimi sau a fost doar o iluzie. Erai cam trist Ai spus să gonesc rândunelele din odaie -erau prea gureșe- și să las respirația grădinii să ne adoarmă. Ne auream în soare ca două gutui iar luna a mușcat din noi și tu nu-mi spuseseși încă din care basm coborai. Muream încet pe o frunză de nuc. Lumina lunii ne ucidea plângând. Atunci am intrat în oglinda venețiană. Poveste fără final Ai bătut la ușa mea cu crengi de mălin Erai frumos ca un cireș împodobit mă priveai cu ochi albi -vedeai enigmele care mă poartă în lume- călcai încet pe drumul nedumeririlor mele în lume mă simt un mânz fără mamă îmi spuneam tu mă așteptai în luminișul Codrului Negru și-mi înălțai o casă din ghindă sălbatică Atunci și-a luat zborul poporul de fluturi mărunți și a căzut din slăvi polenul peste iarba crângului. Transfigurare Ai dibuit în mine privighetorile și toate păsările cântătoare, m-ai îngenuncheat lângă râul de lapte al limbii de miere. M-am îngropat în frunze și flori Mă răscolesc cerbii cu coarne sălbatice iar căprioare calcă pe mine într-o joacă de copil. Vulpile îmi ling mâinile la urechi am cercei de sare și simt c-am murit și c-am înviat alături de Eminescu infinitul. Iarna îngheț ca suflarea iar vara mă călătoresc cu miresmele peste codrii vuitori ai colțului de rai care mi-a dăruit nașterea. Sunt o boare sunt o adiere sau nimic. Miracole În fagul din fața casei și-au făcut cuib Stelele În oricare parte a cerului ar umbla în timpul nopții, se adună acolo, ostenite. În fiecare dimineață soarele răsare din fagul meu iar ziua curge ca o melodie din inima lui de copac bătrân. Lumina vine până pe pragul meu îmblânzită, ca o pisică îndrăgostită, se așează și toarce magnetic până ce înserarea o alungă din nou în brațele fagului meu uriaș. Sunt norocoasă că lumina cântă întotdeauna din curtea mea și mă întreb dacă, în tinerețe, copacul meu nu răspândea mireasmă de tei pentru câteva poezii albe de Mihai Eminescu. Funera Când a fost adus pe scut soldatul roman, femeile dace s-au despletit și l-au plâns îndelung surâdea încă și avea pe frunte pecetea învingătorului. Caii l-au salutat cu o clătinare de cap îl cunoșteau după coiful înalt și după spada scurtă și lată. Soldatul roman și-a cântat singur prohodul în întreaga cinstita adunare, doar el cunoscuse arta cântului și întins și solemn strecura prin buzele aspre incantatio incantatio incantatio și târziu, în urmă din străfunduri răzbăteau marșuri militare și cântece de durere și dor. Întâlnire Pedalam prin dimineața de rouă și foc. Ierburi cât crinii de-nalte tăiau vântul prăfuit. Soarele îmi lustruia pielea încât semănam cu o șopârlă de la marginea drumului. Am oprit lângă izvor să-mi scald picioarele oropsite și l-am întâlnit acolo, printre turme de miei. Adăsta cu capul între mâini și schimba gânduri cu soarele. Ne-am dat binețe și ne-am strâns mâinile fericiți un câine a pornit să mă adulmece scheunând. Am băgat de seamă că avea mâinile albe ca și cornițele mieilor împungând iar când mi-a strâns-o, brusc, energia solară s-a descărcat în mine. Eu cred că nici măcar nu era om semăna prea bine cu Sfântul Petru coborât pe pământ și așteptând pe Dumnezeu. Starea lui de așteptare mi-a transmis-o și mie precum blândețea și puterea surâsului. Avea mâinile prea ușoare iar când am plecat mi-a zâmbit de pe piatră ca un miel săltând prin vântul hai-hui. Îl chema Petru. Souvenir d’octobre Au început tăcerile noastre să sângereze târziu Pășeai pe inima mea mai netedă decât șoseaua năpădită de frunze amărui copii cu sănii ne transportau zâmbetele ningea amarnic și greu prin curcubeul uriaș se desena un anotimp vorbele tale aveau gust de nucă pluteam prin gând spre o planetă de aur ți-am prins mâna – sângerai prin auz plutea floare de tei coborai scara numărând treptele iar eu, la capăt, întinsesem covorul roșu rugându-mă să îl atingi măcar. Orpheu Ninge ca într-o poveste pe tâmpla ta rănită ninge și nu mai știu pe unde ți s-a dus numele din degetele tale pătrunse de liră a curs astăzi mir cu care mi-am hrănit împlinirile cred că ești o lacrimă sau un gând demult nu mai aveai greutate sau ești o respirare a Cuiva mai mare ascult pe tâmpla ta plânsul și durerea și verdele. E târziu. Cred… Cred că mi te-a arătat focul și mi te-a trădat apa aerul s-a rănit mortal și-ți rostește numele printre lacrimi E un anotimp boreal În pieptul meu a prins glas floarea învăț silabisitul devreme acum mă răstignesc încet pe o rază de lună. Singura ta vină e poezia. Insomnie gri Du-mă până la marginea de jos a soarelui Tineri îmbrățișați calcă încrezători pe fâșia de ozon a lunii iar eu nu am isprăvit să caut soarele ninge lin cu praf stelar peste noi priviți prin raza de lună suntem transparenți și lipsiți de greutate Am adormit pe brațele soarelui Ca un lup hămesit, noaptea îmi devoră dorințele Trebuie să fie târziu în păr mi s-au rătăcit luceferii de dimineață în pahar picură încet sângele dimineții sacrificate. Captivitate Nu sunt decât o gâză prinsă-n chihlimbar am rămas să deosebesc tăcere de tăcere, verde de verde mă rotesc în lumină ca o libelulă cu aripile grele de Soare am intrat în zodia de foc și orice cuvânt mi-ar speria enigmele timpul meu a rămas plutire ca un fulg printre ființe întrebătoare Plutim într-o capsulă fără de timp și fără de spațiu nu ne mai legăm de rosturi și semne Îngânăm simplu plutirea… Metamorfoze Ai sărutat trifoiul din pieptul meu și a crescut mai mare decât soarele Pe cerul lui o lună cât unghia o lună cu chipul tău m-am pitit la o rădăcină de brusture și trag cu urechea la fluierul pământului. Mi-a căzut vântul pe umeri ca o pasăre rănită și mă învață lopătând zborul planat și foșnetul tăriilor. Souvenir Pe vremurile acelea mă hrăneam numai cu carne de leu. Diminețile se înălțau în zare precum coifurile soldaților de la granițele Olimpului. Amiezele rotunde și grele, ca un festin zgomotos de barbari. Dincolo de picătura zilnică de cucută, ciocneam sânge de leu și decojeam cu cuțitul un șarpe elastic cu clopoței. Stam la masă cu Napoleon și mai schimbam o vorbă cu un brit sublim. Adormeam magnetic pe paturi de nuc. Într-o seară a venit sfios la mine Chopin și mi-a cerut o lumânare. Își încurcase notele. I-am dat bricheta și i-am dăruit și două-trei poeme scrise de mâna mea. Mi-a promis că mi le va înapoia pe note. Glob Captivă într-un nufăr târziu învăț tempo-ul adânc al florii și plutirea calmă peste ape Încă nu a bătut ceasul când mă voi desprinde din suava închisoare voi merge atunci pe ape și mă voi întrece cu libelulele zglobii silabisesc limba mrenelor grăbite și viclenia știucii pe-nserate mă dizolv într-un aer cu amintiri verzui mă depărtez de identitățile omenești și mă întâlnesc cu carnea petalei gălbui… La miezul nopții se leagă descântecele nuferilor Dumnezeu m-a lăsat, iată, sub formă de petală lipsă Sunt o greșeală sublimă și bat cale întoarsă către intenția divină. Plutesc în inima unui glob de carne palidă Mă zbat până la revelație Mă desprind de mine însămi Și mă reîntâlnesc cu Dumnezeu. Spaima mă sărută Încet, pe gură. Ochii Ochii de înger ți i-a dat Dumnezeu anume ca să-mi vezi și ridurile. Am crescut copaci cu lacrimi uscate și am odihnit la rădăcina lor până când ai venit TU. Ochii de înger ți i-a dat Dumnezeu ca să-mi zărești și aripile. Aerul dintre noi a luat brusc foc și noi nu mai suntem decât o singură flacără Ne-am pierdut greutatea și pășim încrezători pe planeta unui vis necunoscut. Priviți de pe lună, cred că avem nimb de fosfor și suntem unici în toată galaxia. ninge liniștit cu fulgi de înger. Pe vremea aceea… Pe vremea aceea plănuisem să-mi copiez în bibliotecă toate cărțile uriașe pe care Dumnezeu nu mi le-a dăruit aveam mijloace-hârtie și pix și răbdare Voiam să-l am pe Shakespeare integral. Citisem Ultima zi a unui condamnat la moarte de Victor Hugo și cred că-mi formulasem dorințele finale. Visam să fac hipism și să atac frontal Mont Blancul. Eu sunt aceea care a copiat o carte de Walt Whitman cu delicii în două zile doar într-o noapte m-a vizitat Mihai Eminescu Vorbea o românească mai uriașă decât limba latină. Cred că mi-am dorit atunci să cunosc Geniu pustiu pe dinafară. Vino Mi-ai dăruit iepurii din trifoiul foșnitor și luna ca o cupă dintr-o carte de joc. Din inima ta zbătându-se ca o pasăre captivă răzbat triluri speriate. Nu ai mai cunoscut spaima până acum. Hai cu mine până la cumpăna orizontului să golim ciuturile din fundul văilor Hai să-ți înalț castele din frunze vino să-ți sărut umărul dorului Înserarea ne împresoară ca pe tâlharii lui Hristos Am cunoscut păcatul și m-am bucurat de pedeapsă luna scârțâie ca o roată la fântână. Confruntare Ea locuia într-o căsuță de hârtie și avea prag desenat pe care intra. Avea un cățel maro și o pisică cu mustăți mari Dușmanul ei de moarte era șoarecele împotriva căruia pornise război de presă pe el intenționa să-l evacueze din bibliotecă. Ea trăia de 400 de ani și lupta cu un șoarece de douăzeci de ani. Între timp, șoarecele își trăsese ochelari și se dedase la poezii. Ea locuia într-un roman. Și, până la deznodământ, ea lupta cu un șoarece gri și impersonal. Reușise să-i mănânce scufița dar la rochiță se oprise. Ea purta campanie de presă și lupta cu un șoarece deja bătrân. Mâna ta Mâna ta mai grea decât frunza mai îndrăgostită decât soarele mai mângâioasă decât apa. Mâna ta lacrimă și geană mâna ta pieptene mâna ta inimă mâna ta copac nebun de melancolie mâna ta șoaptă mâna ta fereastră deschisă mâna ta ușă mâna ta umbră de copac toamna. Neurastenie Ascult pașii tăcerii prin praful moale al amiezii de vară E anotimpul de rut al broaștelor țestoase din carapacele lor rotunde se desprind sentimente definite vara stă lungită printre pietre și-și numără unghiile iasomia a pornit să strige de departe Lupul mănâncă fire de iarbă E vreme de potop și prin ferestrele deschise intră iepuri sfioși să se ascundă prin colțuri. Destin La naștere, o ursitoare bună mi-a dat darul cântului iar alta mi l-a luat și mi-a dat altceva nici eu nu mai știu ce. Caut să-mi amintesc melodia furată Era plină și fragedă Așa m-am pomenit mergând înlănțuită cu Poezia prin livezile Paradisului să vânăm împreună iepurași. Liniște Dumnezeu a adormit cu copilașul în brațe iar fluturii bat din vârful aripilor pe lângă pruncul liniștit. Alături, o oală de lapte Nici tăcerea nu mai șoptește de teamă. Busuiocul de la icoană cerne bătrânește amintiri cum era în câmp printre vulpi Dumnezeu visează copilul mare o pisică miroase oala de lapte în vârful pernițelor. Se aud și pașii mamei cu gândul la copil venind. Scrisoare de la Podul Înalt Aici văile fumegă iar soarele se topește în amintiri pe umerii vi ai dealurilor. În fiecare seară apare pe aici un duh blond cu pleoape mari “nu mare la stat”… Copiii din aceste sate sunt descântați cu iarba-viteazului iar fetele cu somnoroasă să li se facă ochii prelungi Aici se adună noaptea oștenii bărboși sub formă de nouri iar câinii scâncesc încet cunoscându-și stăpânii. Aici plugul scoate la iveală coifuri și paloșe scurte. Timpul a încremenit într-un ceas de glorie Caii devin neliniștiți -ei sunt atenți la năluci- iar copiii visează pe perne învățând arta elegantă a scrimei virile. Aici merele se coc în soare ca niște victorii mari și grele iar florile câmpului poartă nume bărbătești aspre. Aici a fost un cuib de brontozauri. Luna s-a înveșmântat în regină și schimbă inelul cu cavalerul valah blond și blând. La cuibul lui Eminescu În curtea Blândului s-a înălțat de la sine o biserică smerită unde se fac rugăciuni în slava limbii de aur române. Îngeri întreabă latinește îngeri întreabă în geto-dacă, îngeri răspund românește. În pădurea din marginea casei și-au încurcat coarnele cerbii în curte îi așteaptă căprioarele iar șerpii se încolăcesc blând pe sub pietre. Peste casa Dragului cresc nuferi înalți de azur din care albinele culeg mierea limbii române. Am auzit porumbei uguind în limba română și căprioare pe lângă apă cântând limba dorului. Pisicile se freacă mieroase De picioarele limbii române. Îmi visez… Îmi visez zborul cu aripile pietrei și curgerea albă a izvorului de munte. Arhanghelii mi-au făcut cinstea de a mă deprinde cu o scrimă aeriană. M-au acoperit fluturii Doamne, eram toată o rană și carnea mi-a înviat miraculos, Doamne, de unde veșmintele astea mai albe decât luna Dumnezeu mi-a încredințat mândria de a-mi scrie singură epilogul. Casa mea Casa mea populată de șapte ciocârlii Casa mea Arcă într-o lume derizorie Casa mea pe care se sărută doi porumbei Casa mea din care răsare soarele Casa mea pe care au înconjurat-o doi diavoli bătând ca într-o ușă de aramă Casa mea Celulă a lui Dumnezeu Casa mea Clorofilă într-o toamnă apocaliptică. Souvenir Amiaza se cernea palidă printre noi. Pick-up-ul cu amintiri susura încet foarte iar tu foșneai aiurea o mantie regală. Þi se auzeau gândurile iar eu nu mai eram decât o umbră târzie ignorată printre lucruri și amintiri. Afară bântuia o toamnă de sfârșit de veac iar încăperea era tot mai rece. Desfăceai în evantai gânduri de rege și te stingeai încet ca o lacrimă pe un obraz bătrân. La ușă mai bătea vântul De mine rămăsese doar amintirea. Întunericul lumina profund fiecare lucru. M-ai adus M-ai adus în grădina cu vise deschise bogat precum bujorii sau trandafirii în unele dimineți plouă cu flori de castan din cer curg miresme aerul vibrează ca o sută de viori văzduhul se autofecundează tu îmi surâzi acoperit de raze iar palma ta are temperatura din pântecul mamei. Pământul bate afund încordat ca o inimă. Sunt o lacrimă limpede a cerului. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy