În nori cinși cu roze și cu-aur curat
Se culcă ferice al vieții-mpărat.
Dar fiul de rege pe calu-i ce zboară
Gonește-o căpriță, plăpândă și ușoară,
Cu cornii auriți.
Ea fuge-n pădure și cel ce-o preurmă,
Lăsându-și fugarul, pe jos o mai urmă
Sub arbori frunziți.
Iar fiicele nopții pe lume cobor
Și-nvăluie toate cu pletele lor.
O slabă femeie cu seci oseminte,
Cu fețe zbârcite, păru lui nainte
Și-așa i-a vorbit:
- „Te-nturnă,-mpărate, căci mândra căpriță
A fost mai nainte frumoasă domniță
Cu păr aurit.
Un zmeu se răpise de chipu-i dorit,
Dar juna fecioară l-a disprețuit.
Atunci el îi schimbă popoarele sale
În arbori ce formă dumbrava din vale,
Dumbrava de chin.
Domnița frumoasă cu plete leite
Se schimbă-n căpriță cu coarne-aurite,
Frumoase străin!
Acum e căpriță cât ziua lucește
Și dulce fecioară cât noaptea domnește.
Acolo-i castelul în care petrece.
Dar câți o preurmă, sub paloșu-i rece
Ca spicul s-abat.
Streine, te-nturnă spre locuri mai bune!
Să mori când ești mândru, puternic și june
E mare păcat!“
- „Fii bună și-mi spune, ce pot ca să fac,
Turbatele-i gânduri în flori să prefac?“
- „Te du de găsește, sub plopul ce plânge,
Fugaru-i ce-adapă cu tânărul sânge
De fii de-mpărați!
El poate să-ți spuie misterele sale...
Dar tot e mai bine să pleci p-a ta cale,
Spre junii tăi frați!“
Ea zice. Streinul voios mulțumi.
Spre plopul ce plânge, prin noapte porni.
- „Tu, care-ntreci vântul prin marea-ți iutețe
Și-ntuneci lumina cu-a ta frumusețe,
Al soarelui fiu!
O, cal dalb, mă-nvață ce pot face doare
Să capăt amorul căpriței-fecioare,
Îmi spune, să știu!“
Dar calul nechează. Săpatele stânci
Revarsă prin noapte răsunete-adânci.
- „Ascultă, străine cu față mult albă!
Ea doarme cu mâna pe sabia-i dalbă
Și cu-ochii deschiși.
Acel ce-ar ajunge să-i dea sărutare
Când este-adormită, va face schimbare
În sorții închiși.
Dar ochii fecioarei lucesc înfocați
Și cei ce s-apropiu, se-ntorc spăimântați.
Tu du-te, sarută, și nu te-ndoiește,
Căci ochiu-i nu vede, deși strălucește,
Frumos călător.
Odată ce buza-ți de frunte-i v-atinge,
Magia fatală pe loc se va stinge
Ca visul de dor.“
Străinul pătrunde prin vechiul castel.
A morții tăcere domnește prin el.
Iar steaua durerii, tăcută și plină,
Ieșind de sub neguri, revarsă lumină
Pe tristul palat.
Ici-colo prin curte zac oase-aruncate,
Zac oase de tineri ce-n nopți furtunate
Azil au cătat.
Pe patu-i molatic domnița dormea,
Cu sabia-n mână și cu ochii privea
Ca valuri de raze ce splendidul soare
Răsfrânge voioase p-a zilei ninsoare,
Ce parcă-o pătrund.
Cosițele-i late cădeau despletite
ÃŽn valuri dulci d-aur, voios risipite
Pe sânu-i rotund.
Pe rozele buzei, ce pier și-nfloresc,
Cuvinte-ntrerupte, ca fluturi plutesc,
Pe fețele-i albe, cu sânge picate,
O rouă de lacrimi tăcută s-abate
ÃŽn cursul umbrit.
Ca valul sub focul cerescului soare,
Sub mantia-i d-aur al său sân tresare
De vise răpit.
- „O, rară minune“, străinu-a strigat,
Văzând-o dormindă pe fragedu-i pat.
El pasă spre patu-i și cât naintează
Ai fetei ochi seamăn mai mult că veghează,
Mai mult vii se par.
Gurița-i se mișcă și va să vorbească:
- „Oh! nimeni în lume n-o să mai ghicească
Misterul amar!“
Străinul cu frică se pleacă pe pat
Și pune pe buze-i un lung sărutat.
Fecioara se scoală și zice-ntristat:
- „D-acuma magia va fi fărâmată,
Tu scapi viața mea,
Dar cine-mi va spune să fie mai bine?...“
Îi zice fecioara necată-n suspine -
Și dulce plângea.
- „D-ai fi tu ferice cu sufletul meu,
Trăiește, fecioară, căci el este-al tău.“