Călător prin sângele negru al nopții,

la braț cu această femeie de culoare: noaptea.

La braț cu această negresă, pe străzile pustii…

Eu mi-am tăiat singur cordonul ombilical

care mă leagă de lume, trăiesc pe cont propriu…

Din propriul meu duh,

din propriul meu sânge trăiesc pe străzile pustii,

ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat…

Nu este nimeni. Rareori, un rătăcit întoarce privirea:

eu și negresa, la braț, prin întuneric,

prin sângele negru al nopții. Ce altceva ar fi de văzut?

Un poem de dragoste, un poem încă nescris

îmi pulsează atât de tare în vene,

încât mi-e teamă că o va lua singur la fugă pe străzi…

Un poem pulsând în mijlocul străzii, al orașului, noaptea.

Un poem viu! Dacă îl vei atinge, rătăcitule,

te vei umple de metafore și vei vorbi în dodii.

Iubita mea deja se întâlnește în vis cu poemele mele,

ea se scoală în mijlocul nopții plină de lapte,

vorbește în dodii. Se îmbracă sumar într-o metaforă,

aleargă pe străzi cu sufletul meu și uită să se mai întoarcă…