Imi întâlnesc probabil dublura mergând
pe marginea înghețată a propriei tăceri,
printre lănci zdrențuite de stuf.
Stârcul împietrit de frig ca o statuie de jad cenușie
Își privește reflexia în apa verzuie-a iazului.
El așteaptă să trec și-apoi se ridică în zbor
greoi, ca un avion de carton
pentru a-și găsi loc puțin mai departe,
așa cum pana ajunsă la capăt de vers
nu dorește să depășească nici cu o literă
teritoriul de cuvinte dăruit poetului.