agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-12-04 | [This text should be read in romana] |
Prefață
O carte trăită de la un capăt la altul, în fiecare cuvânt al ei, acoperit cu sfâșierea de destin a autorului. O citesc, acum, la sfârÈ™itul mileniului, în manuscris, cum citeam în adolescență “Iluminările†infernale ale lui Rimbaud, scrise la aceeaÈ™i vârstă. “Lume de mântuială†este o nouă coborâre în infern, un alt infern – desigur – decât cel al lui Rimbaud, actualizat, adus la zi, trăit celulă de celulă, la 150 de ani distanță de tânărul, fascinantul prieten al lui Verlaine, din alt destin, din alt unghi planetar de vedere, din alt timp istoric. Ce s-a schimbat de la Rimbaud încoace, între timp, între istorii, între diverse epoci literare, între noi fie vorba? Iată un răspuns posibil: Rimbaud s-a revoltat pentru că avea împotriva cui să se revolte. Ștefan Doru DăncuÈ™ e È™i el un revoltat de calitate. Dar într-o lume “de tranziÈ›ieâ€, în care nu mai există nici o autoritate împotriva căreia să merite să te revolÈ›i, revolta sa (È™i a oricui) e fără obiect, o revoltă fără sens. ÃŽntr-o “Lume de mântuialăâ€, până È™i mântuirea e tot de mântuială. E cartea lui DăncuÈ™ un lamento, o nouă plângere a unui Ecclesiast de la sfârÈ™itul mileniului II, într-o lume fără nici un Dumnezeu, o deÈ™ertăciune nouă a “deÈ™ertăciunii deÈ™ertăciunilorâ€, înălÈ›area la cub a unei deÈ™ertăciuni pe care istoria lumii a ridicat-o până acum abia la pătrat? Răspunsul se află, poate, în acest “Amândoiâ€, pe care poetul îl adaugă neliniÈ™titorului său titlu, “Lume de mântuialăâ€, în povestea de dragoste care impregnează cu discretă speranță È™i disperare volumul. Vom trăi (măcar) până la capătul cărÈ›ii sale È™i vom vedea. Dar citindu-i volumul, îmi spun (ca de puÈ›ine ori când m-am aflat în faÈ›a unei pagini adevărate): “Dă, Doamne, ca această carte să nu se mai termine niciodată". Ion ZubaÈ™cu LUME DE MÂNTUIALÃ. AMÂNDOI la capătul puterilor strângând între pleoape piatra cubică a remuÈ™cărilor -ce culoare seminală a căpătat lumea cineva fluieră după un câine încrezător în destin È™i în urmele pe care acesta le lasă printre nopÈ›ile cu înveliÈ™ul plesnit (dacă lărgeÈ™ti deschizăturile poÈ›i vedea baruri pline de fum È™i picioare dezgolite poÈ›i mesteca fericit pâinea mucegăită a durerii de cap) ce culoare a căpătat lumea – culoarea ochiului smuls È™i apoi spart de bocancii unui lung È™ir de soldaÈ›i dar iată, din locul acesta duhnind a trecere de pietoni, a siluete tatuându-se pe asfalt din locul acesta în care gesticulăm È™i în care ne-am pus toată nădejdea că dincolo, pe cealaltă stradă, ne vom putea în sfârÈ™it suporta se înalță culoarea lumii – culoarea unor buze umede de femeie acum È™tim că n-a fost aÈ™a – semaforul n-avea culori ne-am blocat cu toÈ›ii în locul acesta atât de expus încât soÈ›iilor le e ruÈ™ine să nască – iar diavolul din ce în ce mai aproape din ce în ce mai fair play. s-au ticăloÈ™it cu toÈ›ii printre mincinoÈ™i hoÈ›i triÈ™ori ucigaÈ™i – numai în el poÈ›i avea încredere, numai el răspunde corect la întrebările Bibliei, numai el recunoaÈ™te (atunci când lumea tace un moment aÈ™teptând să se schimbe culoarea) că el este răul È™i n-avem ce face. că el este ultimul prieten cinstit care deschide pentru noi racii micului dejun apoi pe cei ai prânzului apoi pe ai cinei È™i tot aÈ™a până când vom înÈ›elege că înapoi este înainte că negrul este alb că unu plus unu dă zero că bărbatul È™i femeia din locul acesta se înghesuie unul în altul È™i devin – pentru totdeauna – un singur clovn. (Iar Cronicarul, strângând între pleoape piatra cubică a remuÈ™cărilor, pentru eventuala posteritate nota: PATRIA: miliÈ›ienii care-È›i bagă lanterna în ochi, invitându-te să-i urmezi, comportându-se astfel dintr-un simplu È™i uman exces de zel. După ce ai părăsit compartimentul în care toÈ›i oamenii urau regimul, au stins lumina, a făcut fiecare pe adormitul. Știai sigur că în sinea lor se gândesc la cuvintele tale: abia când te-au ridicat È™i-au dat seama că erai sincer (laÈ™itatea, obligaÈ›ia restaurantelor de-a închide la ora 22.00). Nu m-am simÈ›it niciodată aparÈ›inând unei patrii. ÃŽntr-un fel – revoltat – chiar spuneam că patria e un lagăr de paria. De la ferestre de tren, vedeam câmpuri uneori pline de iarbă, de porumb sau de grâu, alteori acoperite de zăpadă sau lovite de ploi torenÈ›iale. Aceea este patria? Să-i spun unui individ insistent să-È™i privească pe geam patria. Să-i atrag atenÈ›ia, uite, trecem pe lângă patrie, o patrie care nu ne aparÈ›ine, care este doar patria È™i atât. DELICT: O gară în care te simÈ›i ca-ntr-un cabinet de anchetă securistă. Neoanele acelea orbitoare. Dintr-o dată, femeia ta să ameÈ›ească, să-i fie rău. Să trăieÈ™ti o noapte amărâtă, să nu poÈ›i, momentan, scăpa de lumina aia dură. ÃŽn schimb, primarul oraÈ™ului să-È™i fâlfâie de pe pilonii care susÈ›in clădirea o patrie excesivă, o patrie ca o caracatiță, o patrie a primarului, o patrie vampirică. O patrie inutilă. PATRIA: Terenurile acelea goale, scăpate de propaganda tractoarelor unui timp dezechilibrat. Patria lăsată în paragină, desÈ›elenită numai în caz de înmormântare, doar suntem creÈ™tini, nu ne putem pune morÈ›ii la uscat iar la îmbălsămat nu ne pricepem; atât de evoluaÈ›i nu suntem să ni-i ducem pe toÈ›i la crematoriu: ar rămâne patria nearată. PATRIA: tineri cu părul lung, cu jeanÈ™i uzaÈ›i, cântând la chitară în metrou. Deasupra lor, o altă patrie, privită pe geamurile hotelurilor de lux ori ale maÈ™inilor de ultimă fabricaÈ›ie. DELICT: Ni se fură sistematic dreptul de-a aparÈ›ine unei patrii. ÃŽntre noi È™i ea s-a născut, ca o uriașă boală a mileniului următor – ruÈ™inea.) È™i noi am devenit transparenÈ›i iubito È™i noi ne-am tapiÈ›at aerul cu rictusuri. aceleaÈ™i sunete în care stau ciorchine milioane de cărÈ›i ne invadează dimineÈ›ile ca viniÈ™oarele roÈ™ii niÈ™te ochi obosiÈ›i. apoi vine seara doar noi È™i tăcerea în care stau chircite coarnele prietenului diavol. foÈ™netul mâinii tale pe pielea mea ciobită – parcă ne-am afla într-o cutie de scrisori - nervoÈ™i că facem atâtea repetiÈ›ii pentru coloana vertebrală ca o vietate necunoscută la pândă. ne simÈ›im celulele mirosind frumos a naÈ™tere cu reflectoare puternice le depistăm vizuinile – de fapt ne aflăm într-o cutie de scrisori din alveolele lor săruturile țâșnesc strategic tu zici că e seară – te dezbraci în faÈ›a tabloului unui mare bărbat de stat – se aude moartea trecând spre suburbii oraÈ™ul se întinde ca un control anti-doping căutându-È™i străzile, versurile declamate de statuile oboselii orele vitriolate de stranii È™i tăcute cupluri umane. deodată e ora trei. facem dragoste oxidaÈ›i de zgomotul de la combinat. la primăvară vei fi gravidă. s-a ars siguranÈ›a instinctelor de care dispunem ne putem retrage din profesii din spatele ochelarilor din trupurile indezirabile îți pot mângâia È™oldurile lucide sânii absorbind hărÈ›ile degetelor mele respiraÈ›ia în uniforma pastei “osidenta†apoi mă voi răsturna alături vei merge la baie – apa destrămându-se plictisită – muzica: vagonul nr.2 al nopÈ›ii cuvintele treierându-mă brusc am fost la coafor la aprozar la film cu altul somnul ca un capac peste realitatea cocoÈ™ată de atâtea destăinuiri – visăm. n-ai nici un farmec acum sângele meu pipăie prudent atmosfera È™i revine grăbit la vechea ocupaÈ›ie laÈ™ule – sudezi tu versurile de mai sus lepădându-È›i furoul iar eu îți sărut genunchiul fără chef alertând secundarul deÈ™teptătorului faultând glandele ridicole de care dispunem la ora asta picioarele tale încordate/ mâine plec în capitală gemetele de campanie incizate firesc traseului glandele râgâind nesimÈ›ite ajunge – dă-te jos de pe mine – am transpirat – baia – pijamaua – pachetul de È›igări du-te deschide sună cineva la ușă poate sexul tău sau altă cunoÈ™tință terapeutică stinge lumina – hai du-te odată dimineaÈ›a ghemuită la ultimul etaj nu prea avem bani în casă - noi să fim sănătoÈ™i pe urmă toate devin fireÈ™ti până È™i diavolul plictisindu-se să ne fie prieten fiindu-i lehamite de capetele noastre ca niÈ™te turle tâmpite ne reluăm poziÈ›iile în locul acesta ne prefacem că avem treabă că suntem ocupaÈ›i importanÈ›i unii pentru alÈ›ii È™i cu toÈ›ii pentru moartea care ne împarte zilnic arborii genealogici pe urmă pensia pe urmă spinii derutanÈ›i ai căderii pe urmă e ploaie, pe urmă e ceață/ e frunza cerÈ™ind È™i cafeaua amară/ sunt ochii pe urmă, apoi dimineață/ pe urmă o zi - apoi iadul de seară/ se spune că tu È™i se tace că eu/ pe urmă se ard trandafirii pe rug/ se-nvață o dată - se uită mereu/ se cumpără paÈ™i pentru cei care fug/ de altfel trăim – mai cu toÈ›i, mai cu noi/ nu mergem la teatru, nici cărÈ›i nu mai vrem/ e viață, e ceață, vin câini È™i vin ploi/ cafeaua-i amară, artiÈ™tii – blestem/ pe urmă te scriu – dacă-s unul, sunt doi/ pe urmă alunec, apoi mă ridic/ de altfel trăim, mai cu toÈ›i, mai cu noi/ pe urmă È™i-apoi nu mai este nimic (Iar Cronicarul, îndârjit È™i tuÈ™ind, cu ochelarii de cal bine fixaÈ›i, nota în continuare, pentru o eventuală posteritate: Orbitor de discordant zgomotul maÈ™inilor de formula unu. Ce caută sunetele acestea dezacordate în pauzele memoriei mele? Distilând secundele unor asemenea viziuni auditive obÈ›in un limbaj prin care pot comunica natural cu moleculele. Deschid o paranteză È™i afirm că procesul de receptare e mult mai simplu decât îl consideră savanÈ›ii. Totul e să ai răbdare, să nu te produci cu violență, să nu te epuizezi înainte de a urca scara tuturor mărimilor fizice. Deocamdată mă sustrag judecății cotidiene. Deocamdată nu ofer decât dispreÈ› alchimiei diafane numite familiar fericire. Profit de existenÈ›a cuvântului “deocamdată†pentru a amâna cât mai mult implicarea în arealul casnic, în discursivitatea vieÈ›ii practice. Am nevoie de coincidenÈ›e, scheme, combinaÈ›ii, paradoxuri; toate pentru a mă proteja sub o identitate falsă. Totalitatea agresivă prin care Bach râde de noi. O juxtapunere plural-singulară de contrarii, simultanizări, vaporizări È™i materializări demente. Ascultând unele pasaje, am senzaÈ›ia unor hohote de râs, în nici un caz a unor aglomerări de note muzicale È™i instrumente; din când în când percep câte-o respiraÈ›ie accelerată. Să-l auzi respirând pe Bach, asta da experiență de viață! Remarc cioburile risipite pe covor. Pofta de-a mai sparge un pahar, de-a mai ucide o sticlă, o farfurie, un bibelou, un geam, mai multe geamuri, vitrinele magazinelor din oraÈ™, lentilele, becurile, toată oÈ™tirea de transparenÈ›e din spatele căreia cineva mă pândeÈ™te cu răbdare. Ceremonia iniÈ›ierii în acustica raÈ›iunii pure, cadenÈ›a impersonală la care s-au adaptat picioarele de broască È›estoasă ale creierului meu (acesta va semăna într-o zi cu o rafinată explozie de grenadă). Spun asta pentru că n-am să scriu niciodată ceva numit “Atentat la viaÈ›a muritorului de rândâ€. Embleme. Simboluri. Interpretări. La naiba, nu e nimeni pe planeta asta să arunce la gunoi climatul desăvârÈ™it al respingerii? Oglinzile au încetat să mă mai reflecte obiectiv. Se întunecă de întunericul ochilor mei. Se simt străine È™i false È™i pelicula subÈ›ire de pe verso li se scurge. Am miraculoasa capacitate de-a accepta orice înfrângere. Spaimele, ca pe niÈ™te deÈ™euri fără importanță le-am aruncat È™i în asta stă raÈ›iunea evaluărilor mele. O înfrângere mare, o înfrângere mică, una colorată È›ipător, alta girată de realitate: aÈ™ putea face coliere È™i brățări multe È™i nespus de valoroase dacă le-aÈ™ asambla după culoare, formă, sunet, sentiment. Mă uit la fiecare fără ură, fără silă, sunt numai curios, tare curios iar în unele cazuri, o înfrângere mai veche mi se pare suportată de oricine înafară de mine. Dintr-un posibil “Tratat de rezistență†pentru scrierea căruia nu va mai munci nimeni niciodată, probabil, m-am oprit la acest fragment mai aparte. Dacă toată lumea ar gândi astfel, n-ar mai exista războaie pe pământ. Se scrie din orice poziÈ›ie, cu orice instrument, în orice puÈ™cărie, sub imperativele oricăror timpuri, se scrie apelând la erele istorice anterioare, bătând monedă pe trucuri clasice, mizând oarecum naiv – dar atât de agresiv dincolo de aparenÈ›e! – pe ordinarele regulamente contemporane. Un fel de business cu marile conflagraÈ›ii sociale de azi. Mă gândesc la numeroasele È™i nereuÈ™itele încercări de-a aÈ™eza două oglinzi față-n față, aÈ™a încât să se oglindească reciproc. Știind că nici un alt corp nu trebuie să intervină în dubla lor răsfrângere, nici măcar o linie ce marchează suprafaÈ›a uneia dintre ele, am avut nevoie de o precizie de micron în aÈ™ezare È™i nici până astăzi n-am construit un astfel de aparat căruia nu-i pot defini utilitatea. Va veni ziua morÈ›ii mele cândva È™i va dispărea în acest mod absurd o invenÈ›ie de o uriașă însemnătate pentru omenire sau o maÈ™ină monstruoasă pe care Dumnezeu, în infinita lui indulgență față de muritori, nu m-a lăsat s-o realizez.) de la o vreme nu mai sunt necesare dovezile – împuÈ™cată-n istorie noaptea atomică: iubito. întrebările svalbarde plăcile din beton înălțăm È™andramaua următoarei zile conspectăm Biblia în mari centre de reeducare a pretenÈ›iilor învățăm luna să grohăie È™i stelele să behăie mofluze. mama voastră de ingineri – acum fugiÈ›i de capetele È›uguiate conform ce mai ziceÈ›i/ bine totul e-n regulă/ e o cărămidă scoasă/ da, unu Manole-a scos-o – în lanÈ›uri! a urlat comandantul anexat È›ipetelor Anelor - ce-aÈ›i făcut, Doamne – se înspăimânta el apoi turnul babel era însă gata Biblia ceda È™i începea ploaia de foc peste europele din plastic peste anii năpădiÈ›i de râia orelor exacte. e noapte. noi facem dragoste. cine face dragoste? noi. ce se spune despre noi? că facem. ce facem? aceasta-i întrebarea. poate batem cuie într-un ghem de nervi ruÈ™inaÈ›i, poate căutăm un Dumnezeu prielnic pentru el. sigur că da, totul e-n regulă de mântuială – cum aÈ›i ordonat pescuitul interzis nu fumaÈ›i pericol de moarte. mi-e atât de greu să mai cred în ceva să mai văd miÈ™unând prin cuvintele mele cratime solemne această colcăială a ghilimelelor acest furnicar de virgule ca niÈ™te È™olduri verbale ghearele care zgârie nepăsătoare în senzaÈ›ia că sunt om – care zgârie, zgârie până când ca o palmă sculptată devin – cu amprente sub forma izbăvitoare a semnului întrebării pereÈ›ilor prăbuÈ™iÈ›i unul în altul le-au crescut stalagmite – ugere de vacă din care se hrănesc atâția oameni debusolaÈ›i - singurătatea în care se moare ori se împreunează aceÈ™tia - coapsele tale pariziene È™i baletul mecanic al instrumentelor de scris È™i un exemplu bolnav psihic È™i poate enormele piane gravide È™i-ntr-una din aceste zile cafeaua invalidă a descins în biroul unde ca o madonă a prafului È™i pulberii tronai - nu È›ipa lua-te-ar dracu – scrâșneam - eÈ™ti tâmpită - geamul maltrata o stea polară dobitoacă – te-aude vacarmul neuronilor altora la ora asta deÈ™irată È™i ciuruită de becuri – caseta goală/ eu gol schimbând-o/ granitul ce creÈ™tea termoizolant pe scările apariÈ›iei omului/ centrala nucleară din mâini înnegrind voluptatea de azbest È™i una câte una buzele tale tencuindu-mi pieptul apoi arhipline pe burtă apoi ancorându-se-n aer È™i dinamitând minereul frapant din vocea ta, schimonoseala care sunt iese afară ca dintr-un craniu furios gata, culcă-te È™i tu mâine ne vom spăla de creierele răspicate sau ne vom spăla pe mâini de toată această situaÈ›ie închegată deja È™i abjectă port pixul ca pe un al È™aselea deget absolvind mileniul È™i mai mult ca perfectul ce dă din coadă printre redacÈ›ii scriu scrisori rentabile tu semnezi pentru hodoroaga de cometă la care eÈ™ti abonată È™i plictisită mesteci câte-un vis clorofil ei bine din acest È™omaj catifelat înÈ›elegem amândoi că suntem elastici că avem mâini pistoale trupuri ca È›inte perfecte. numai o sticlă de vin umil blindează posibilul tău rictus acidulat de stele printre fracturile lunii august eÈ™ti autostrada spre ideea de parc lacrimă electrică pentru alÈ›i absolvenÈ›i labirintici în lupta adrenalină din zilele noastre È™i astfel mai trece o zi suntem atât de tragici amândoi deschide consignaÈ›ia de suspine când devin etajul tău nocturn posteÈ™te o zi apoi într-o oră analfabetă îți voi injecta sistemul periodic al elementelor nu ceda starea de creier decât surprizei asexuate a creaÈ›iei indiferent că naÈ™ti pe pitagora sau o statuie pentru È™treangul care te reclamă aÈ™a vom pierde È™opârla adormită între naÈ™terile noastre obosim È™i târziu se face în noapte auzi cum mai ouă mormintele câte-un strigoi – cum se paricopitează filozofii mileniului cum se acoperă sexele cu solzi sau cu frunze cum nu È™tii până la urmă care e pasibil de etaj nocturn sau nu, nu auzi cum respir în triunghiul bermud al iernii te plimbi pe o coardă maxim întinsă te va asasina reacÈ›ia atâtor substanÈ›e inoculate OK, îți vei pierde înveliÈ™ul electronic iar eu nu voi avea cui repara un scurtcircuit halstattian numai scrisoarea călătorind spre tine buimacă numai la timpul trecut petrecându-se viitorul ninsoarea-ncepuse deodată/ scrisorile-n silă veneau/ chemam uneori câte-o fată/ delirul lunar să-i predau/ hipnotică steaua polară/ mă tot îndemna să mă duc/ ningea ca un trup de fecioară/ pe crengi dezertoare de nuc/ treceau sărbători de zăpadă/ prin geamul odăii mascat/ iar lumea voind să ne vadă/ semna un final atentat/ deodată-ncetă să mai ningă/ iar fulgii se-opriră blocaÈ›i/ veniseră lupii să-i lingă/ iar noi, la distanÈ›a de-un braÈ›/ amanÈ›i mai formali cu o toamnă/ mărirăm absenÈ›a grăbiÈ›i/ simÈ›ind cum din spate ne-ndeamnă/ gheÈ›arii-n văzduh răstigniÈ›i/ noi: două destine amare/ eu: cruce de drumuri pe-un deal/ tu: multaÈ™teptată scrisoare/ să-mi ardă È™omajul mental/ È™i iată ce liniÈ™te gravă:/ ucis de tovarăși îmi port/ cutia poÈ™tală bolnavă/ cu lanÈ›uri legată de cord – scrisorile tale zac în alte cutii poÈ™tale temniÈ›ele mele într-o iarnă când mă răsuceam pe aÈ™ternutul alpin al plecării în vacanÈ›a centrifugă ce-mi pârjolea sistematic omoplaÈ›ii… munte È›i-a trebuit gâfâiam cu vocea lipită de È™ira spinării drumurile umblau ca niÈ™te găini bete È™i eu le căutam cu lanterna pe sub pătură prin rucsac prin hematiile expuse în vitrina lașă a zilei (la spartul târgului – sânii tăi meschini recent înfieraÈ›i de dinÈ›ii clănțănind de frig) porcule obsedatule iubitule zeule mă strigai prin ninsoarea fățarnică eram în cimitirul potrivnic artiÈ™tilor n-aveam voie să umblăm goi prin zăpadă Dumnezeu ne pedepsea la timp eu mă rostogoleam în maimuță È™i tu infinitule murind de pe muntele-acela venit de curând la poalele domnului semafor personal apoi aceeaÈ™i iarnă ca un colocviu al morÈ›ilor pe care i-am iubit È™i din cauza cărora frica noastră atentă a schimbat climatul de sfere într-un aer sinucigaÈ™ într-o dietetică unghiularizare a roÈ›ilor care se-nvârt se-nvârt se-nvârt È™i lângă care m-apropii de iarnă cu tine/ murind aritmetic, tăcut/ măslinul adoarme-n ruine/ confuz din final la-nceput/ de-afară ‘năuntru cresc stele/ constrânse de arme È™i jar/ eÈ™ti una din axele mele/ când obligatoriu răsar/ tăcem amândoi pe-ndelete/ străini pe-un pământ cunoscut/ iar noaptea sub ochi ni se vede/ mormântul comun desfăcut/ eu È™tiu că m-apropii cu jale/ de ruga-ngheÈ›ată în dor/ căci toate altarele-s goale/ iar zeii din temple ne mor/ absurzi ca statui destrămate/ ilogici È™i magici È™i goi/ cădem cu aceeaÈ™i cetate/ în care-am luptat amândoi apoi tu răspundeai altora scrisorile urcau toate semitonurile iertării lasă ceasul în stare de ebrietate nu atinge È™lapii canonizaÈ›i mai bine nu intra între zidurile uimirii mele: s-ar putea să capeÈ›i contur de caporal de schimb pe frontiera dintre ochii noÈ™tri eu rămân oricum aceeaÈ™i eclipsă perfectă aceeaÈ™i partidă de pocker jucată printre È™uruburile stopului cardiac printre tot felul de războaie înscrise la seral – mai bine, între zidurile contaminate de stalagmite nu-È›i aduce masca aburindă a pântecului tău mai bine nu-mi vedea lordozele de pe frunte uzinele haÈ™-doi-o-ice clopoÈ›ind mărunt-mărunt în orbite – masa dormeza valiza buletinul anamaria poziÈ›ia neofascistă a veiozei sticlele goale cloroformul injectat în noaptea aceasta hai-huie pe mine nu mă vedea scriind scrisori care să-mi lumineze ultimul 10% reÈ›inut din cauza evenimentelor din altă È›ară (Iar Cronicarul, neobosit, febril, È™tiind că nici o medalie sau distincÈ›ie umană nu vor avea efect asupra eventualei posterități aÈ™a cum probabil urmau să aibă scrierile sale, blestemând bolile ce-i secătuiau împuÈ›inatul trup, cu slove apăsate nota: Posedăm cunoÈ™tiință pentru a nu ne uita unii pe alÈ›ii. Nu dăm importanță oamenilor care nu ne pot fi utili, chiar dacă ei reprezintă quintesenÈ›e. Lângă un bărbat È™i o femeie, ce rost mai are un alt bărbat sau o altă femeie? Mă întorc noaptea târziu. Urc scările bâjbâind cu mâinile după un punct de sprijin. După câteva încercări, reuÈ™esc să descui. Lumină n-am decât în baie, becul din cameră s-a ars, parcă e un păianjen mort. Lângă pat, mă împiedic de-o sticlă. Se răstoarnă È™i după zgomot îmi dau seama că e goală. Iau sticla, ies în hol, ascult o clipă atent, apoi fac un pas È™i o pun în faÈ›a uÈ™ii vecinului. Revin în cameră È™i mă culc. Ne-am adunat entuziaÈ™ti, prefăcându-ne că avem talent, unii chiar emanam genialitate. Să facem ceva. Să minăm acele alterate curente literare, să trecem cu buldozerul peste acele cetăți bătrâne. O, eram mulÈ›i È™i frumoÈ™i, nespus de puternici È™i răi când voiam să facem ceva. Am început să vorbim, să bem vinul cardiac al acelor timpuri. Apoi ne-am împrăștiat pe la casele noastre: mulÈ›i dintre noi erau doar oameni È™i nimic mai mult. OraÈ™ul construit cu atâtea sacrificii e pustiu. Trec printre blocuri È™i parcuri înÈ›epenite È™i mi-e teamă să deschid o ușă universal recunoscută È™i numită aÈ™a – s-ar arunca pe mine tăcerea din încăperi. Intru într-un magazin È™i-mi iau un casetofon È™i nu sunt arestat imediat, trec prin mijlocul È™oselei È™i nici o maÈ™ină nu mă izbeÈ™te mortal, stau pe scaunul redactorului È™ef È™i nu tremură în faÈ›a mea nici un artist disperat pentru care banii de pe articole reprezintă singura È™ansă de-a trăi măcar omeneÈ™te, dacă nu cinstit. Aici, o posibilă Evă n-ar avea nici un sens, poate doar ideea de Ană a lui Manole ar rezista, însă È™i aceasta numai datorită unor sinapse mentale absolut întâmplătoare. Nu există nimeni care să-mi facă vreun rău È™i nici eu nu simt nevoia de-a-l face. Lumea e, într-adevăr, minunată, dacă a putut construi un oraÈ™ numai pentru mine. Nu mă mai spăl, nu mă mai îmbrac după ultima modă, nu mă mai pretind cel mai bun în toate pentru că nu e nimeni care să mă vadă, nu intru în vilele ultramoderne pentru că mă pot retrage într-o cămăruță de la etajul I, într-un bloc oarecare, nu sunt lăudat sau jignit pentru scrierile mele, toate sunt calme, limpezi, perfecte în micimea lor. Mă simt bine în polistirenul bătrâneÈ›ii mele. Pentru cine-am studiat atât? Cine are nevoie de formidabila mea cultură? AÈ™ putea construi sau aÈ™ putea distruge dar în folosul cui? Desigur, de plecat pot oricând pleca, dar rămân È™i bat fără chef în uÈ™a lângă care am scris aceste rânduri. - Intră! Și intru. Grăbit, scriu pe plicul oportun: ORAȘUL SUNT EU. Din mers, pun scrisoarea în cutia galbenă pe care codul poÈ™tal protestează împotriva condiÈ›iei sale scorojite. Poate că, odată, poÈ™ta va porni. Atunci îmi voi da seama că n-am scris nimic la expeditor. Plouă. De vreo 14-16 ore ploaia cade mărunt, stresant. Stau în pat, abia m-am trezit È™i doresc să nu se mai termine cafeaua din pahar È™i È›igara abia aprinsă. Am senzaÈ›ia că aÈ™ putea sta aÈ™a la nesfârÈ™it, până când va înceta È™i ploaia desfrânată ca o vrabie fără pui. Cetatea era în plină ascensiune, materialul È™i spiritualul coexistau paÈ™nic, emanând dulci efluvii de fericire publică. BelÈ™ugul își revărsa opulenÈ›a peste palatele tuturor, anulând ideea antagonicelor clase sociale. Reflexele negative ale omenilor dispăruseră cu desăvârÈ™ire. Au trecut astfel generaÈ›ii È™i generaÈ›ii, ani È™i ani de superlativă bunăstare până când, surprinÈ™i, locuitorii au descoperit că se plictisesc îngrozitor È™i de această insuficiență a fost acuzat comandantul cetății căruia, de-atâta inactivitate, îi slăbise vederea È™i-i căzuse părul. La început se cârtea pe la colÈ›uri, apoi au urmat marÈ™urile de protest È™i greviÈ™tii foamei, câțiva exaltaÈ›i, fără să È™tie prea bine ce fac, È™i-au dat foc în piaÈ›a centrală… Când nemulÈ›umirile au atins cote maxime, comandantul s-a ridicat de pe tron È™i a coborât treptele de piatră care duceau la celula tainică, transmisă ca semn al puterii din tată-n fiu. A deschis uÈ™a grea din metal indestructibil È™i l-a eliberat, întristat, pe Artist. Uneori, memoria se blochează. CărÈ›ile se transformă în lagăre de exterminare, în inspirate văi ale plângerii. Se adună corbii tuturor câmpurilor de bătaie la ospățul oferit de trupul tău, regele. Cazi în somn ca o piatră în apă iar cercurile concentrice te lipsesc de sprijinul prezenÈ›elor. Te trezeÈ™ti halucinat È™i bei un ceai. Ce-i al Cezarului, Cezarului să-i dai. Prea multă trufie. Prea multă invidie. Prea multe legi pentru o omenire atât de mică. Se vorbea despre pluralitatea planurilor de conÈ™tiință, la acea masă. Printre teoriile zvăpăiate ale acelor indivizi mă strecuram eu, gândindu-mă că studentul care uneori mai trece pe la mine, învață pentru examen, gazda mea își numără poate banii, amanta mea face dragoste, poate. Prea multă introspecÈ›ie. Prea dure au devenit negaÈ›iile. Prea deÈ™i au devenit înfrânÈ›ii, păduri imense de înfrânÈ›i. Cu aparate sofisticate, unii filmează coloanele nesfârÈ™ite ale celor ce-È™i caută neutralitatea. ÃŽntr-o zi, niÈ™te indivizi s-au hotărât să vorbească mai tare, să arate lumii că ei sunt cea mai perfectă emanaÈ›ie a unui teritoriu numit, în virtutea unei vechi inerÈ›ii – È›ară. AgenÈ›iile de presă, înnebunite, au început să turuie în surdină, apoi tot mai tare, tot mai violent, urlete, È›ipete, apoi a început revoluÈ›ia, apoi a venit apa aceea galbenă, băloasă, vicleană, care a înghiÈ›it totul. Doar în vârful muntelui, omul care timp de 40 de zile È™i 40 de nopÈ›i, s-a rugat pentru noi. CuprinÈ™i de entuziasmul dărâmătorilor de lumi, am uitat să-L răstignim. AÈ™a ne-am pierdut credinÈ›a. Zestrea anului 2000. Cetățile, în căderile lor, devin puteri exacte. Și eu? Simplu: tragic în naÈ›ionalitatea mea constructivă. Trăiesc. Ce-ai spus? Pune-te în genunchi. EÈ™ti încă tânăr, poÈ›i îngenunchia încă. Muzici fără scene te revendică. Să nu râdeÈ›i. Sunetele se preling suspecte, în timp ce mulÈ›i mă înÈ™eală. Rezultatul e doar blazare sigură. Ceasul îți pune condiÈ›ii. PoÈ›i, totuÈ™i, să faci zob ceasul; atunci devii învingător È™i atunci ajunge. ViaÈ›a, moartea, iubirea, naÈ™terea, toate sunt atât de simple încât noi, oamenii, simÈ›im nevoia de a le complica pentru a ne demonstra utilitatea. Iată ce n-au putut sintetiza filozofiile de bâlci ale marilor È™i naivilor noÈ™tri predecesori. A ne demonstra în faÈ›a cui utilitatea? ÃŽn faÈ›a lui Dumnezeu? Pe el nu-L putem atinge. Nouă înÈ™ine ne demonstrăm pe noi înÈ™ine. BieÈ›i limitaÈ›i! Dacă am È™ti cât de singuri suntem, ne-a sinucide în masă. E nevoie de un sistem de referință puternic, de un bloc de idei stabile, excelent configurate pentru ca un accidental vârtej de noÈ›iuni să nu te ameÈ›ească. Un om a cerut un punct de sprijin pentru a răsturna lumea. Dar fiÈ›i liniÈ™tiÈ›i, lumea nu va fi răsturnată niciodată: nu există cineva care să ne ofere punctul de sprijin. IdioÈ›ii, imbecilii, proÈ™ti, nebunii: iată-i pe cei care vor fi primiÈ›i cu surle È™i tobe în Rai. Pentru că ei nu-È™i pun întrebări. Pentru că lumea lor are un sens exact, mecanic. ConÈ™tiincioÈ™i, mănâncă, dorm, procreează, formează cozi în faÈ›a magazinelor, vorbesc despre metodele de conservare a castraveÈ›ilor pentru iarnă; È›opăie de la o fericire la alta. Și da, se roagă lui Dumnezeu să-i ajute în diferite È™i mărunte probleme. Nu clachează niciodată pe parcursul existenÈ›ei lor liniare. Nici nu È™tiu că Raiul îi aÈ™teaptă, de aceea umplu până la refuz bisericile. Bine că sunt mulÈ›i, mulÈ›i. Iadul este apanajul oamenilor inteligenÈ›i. Ce discuÈ›ii profunde se încheagă printre flăcări È™i cazane cu smoală! E o dimineață dintr-acelea stupide când te trezeÈ™ti brusc din somn pe la 5.30 È™i nu mai poÈ›i adormi È™i n-ai în casă nici un fir de cafea, nici un pic de băutură pe fundul unei sticle, ai doar È›igări È™i-o silă imensă de ceaÈ›a care s-a lăsat peste noapte; È™i fumezi, gura È›i se amărăște È™i mai tare, arunci È›igara, aprinzi lumina, iei o carte… Ai face orice, numai să umpli golul morbid; trupul nici unei femei nu-È›i sfinÈ›eÈ™te patul È™i astfel sentimentul că n-ai realizat nimic devine acut, incisiv, neîndurător. Am băut o sticlă cu vin, apoi timp de o noapte m-am plimbat ca un strigoi pe străzi. ÃŽn insuficienÈ›a mea fizică nu mă pot dedubla È™i viaÈ›a ce-o duc este claviatura unui pian pe care se cântă cele mai sfâșietoare lied-uri. Am înÈ›eles de ce înaintaÈ™ii l-au văzut atât de neînsemnat È™i tremurând de frica propriei fiinÈ›e pe om. Se fac zadarnice speculaÈ›ii despre măreÈ›ia È™i genialitatea unor exemplare care, față de restul, sunt diferite până la sinucidere: în faÈ›a lui Dumnezeu È™i acestea devin simple culori vii grefate pe mentalitatea comună. OraÈ™ul mi s-a părut absurd construit. E o dimineață în care dezamăgirile evoluează firesc, aprofundându-mi decadenÈ›a. Mă simt bolnav È™i chiar sunt. Nu mi-e teamă de moarte, mi-e teamă de È™ocul pe care l-ar provoca această nouă stare a mea celor ce mă iubesc într-adevăr. Stau în pat, sunt plictisit, dezorientat, veÈ™ted. Biblioteca mi-a făcut rău. La întoarcerea din oraÈ™, trecând prin parc, o doamnă m-a privit insistent, cu nedumerire È™i – cred eu – cu disperare. O fi frapat-o tragismul din ochii mei căci mă simÈ›eam ca o fiară hăituită. Se va face ora de mers la lucru, apoi cea de venit de la lucru, apoi noaptea, ziua È™i tot aÈ™a la nesfârÈ™it sau până la sfârÈ™it. Am obosit scriind, opriÈ›i, s-a spart o conductă de singurătate! Sentimentul inutilității, zic eu. Mai bine s-adorm. Să-mi uit tăioasele gânduri lăcrimate în bezmeticul umblet pe străzi. Simt o sfârÈ™eală echivalentă cu statul în picioare un milion de ani. CeaÈ›a are un gust ascuÈ›it. Cafeaua ordinară pe care o beau cu scârbă, cu scârba de tot a celui ce È™tie că nu va realiza nimic din ceea ce È™i-a propus cândva, în adolescență. Doar muzica, muzica aceasta infernală care mă scoate din minÈ›i. Se È™tie că suferinÈ›a e de natură divină – jertfa lui Isus imprimându-i o deschidere concretă spre lume. Dacă nu este trecută prin filtrul durerii, o operă artistică devine banal obiect de artizanat, cumpărat în trecere printr-o localitate străină. O bufonerie. - suferinÈ›a artistului adevărat nu este o suferință impusă, ea decurge din chiar focul creativ; - autoflagelarea nu poate avea ca rezultat decât o operă falsă, tocmai pentru că e o metodă artificială de-a provoca durerea; - o operă autentică presupune o durere naturală, provocată de interiorul artistului, de sinele lui, produsă de fiinÈ›a lui È™i nu impusă ei. ȘtiÈ›i de ce cred eu că s-a răsculat cetatea de care vorbeam mai înainte? Pentru că lipsea condimentul social numit suferință. Dar, mă voi mai gândi la asta. Cred că e timpul ca omenirea să dispară. Facem cu toÈ›ii pe docÈ›ii, pe nemaipomeniÈ›ii, construind din te miri ce nimic o problemă majoră în baza căreia flecărim voioÈ™i, “teoretizămâ€, cum ar veni, dacă ar fi să folosesc termeni eleganÈ›i, “academiciâ€. Iată de pildă un scurt comentariu asupra planurilor istorice care a lăsat gură-cască o comisie de examinare a studentului îndrăgostit de subsolul putregăios unde locuiesc: Atât de multiple au devenit atitudinile asupra referinÈ›elor încât noi înÈ™ine, datorită unui metabolism paradoxal, ne transformăm în simple abstractizări ale planurilor istorice. ÃŽn urgenÈ›a ei amuzantă, istoria antrenează aluviuni pe care nu le putem descifra imediat, care se sedimentează docile, se conservă pentru a se releva în momentul în care lumea este aptă pentru o astfel de asimilare. (ConÈ™tientizând această stare de lucruri, individul poate răsturna lumea È™i fără legendarul punct de sprijin). Răsturnarea unei ordini presupune existenÈ›a anticipată a unui alt cod valoric, certitudinea că există o oglindă care reflectă corect conÈ™tiinÈ›a unanimă, altfel răsturnarea n-ar fi decât o continuare a vechii ordini. ÃŽn sine, fiecare, oglindă este doar imaginată ca fiind obiectivă iar asta explică tocmai relativitatea planului istoric. Luând drept definiÈ›ie afirmaÈ›ia de mai sus, devine evident faptul că nu poate fi cosmizat, planul istoric fiind un atribut strict uman. Dumnezeu nu È™i-a raportat niciodată condiÈ›ia la timp, El numai È™i-a creat ierarhizări temporale. Istoria este sinapsa individului cu timpul, ipoteza neformulată dar resimÈ›ită global ca cea mai posibilă referință. Individul poate anula un plan istoric prin fundamentarea altuia. Asta demonstrează că nu istoria aparÈ›ine maselor (ea fiind contrară universului dezordonat È™i indiferentă la sinergiile mediocre) ci planul istoric, provocat de o personalitate distinctă. AÈ™a arată marii oameni ai istoriei noastre: sisteme atârnate de un plan istoric dinamic. Nu masele sunt importante, indivizii sunt importanÈ›i, sunt receptate sistemele participante la evoluÈ›ie, nu cele exterioare ei. Ajungând aici, unii au încetat să persevereze în distingere. Dar eu afirm: oamenii istoriei au È™tiut că masele semnifică prin excelență dinamism È™i È™i-au salvat planurile istorice pe care le-au fundamentat È™i provocat, inventând zig-zag-ul politic. Masele sunt, prin extensie, maximalizări ale necesităților; omul istoric le sintetizează, reproducându-le sub forma unui ideal comun iar idealul comun revendică din start un plan istoric în care să se manifeste, plan promovat ca generator de soluÈ›ii instituÈ›ionale. Restul e doar nemulÈ›umire formală, grevă sau chiar război (pornit din inocență) fie că afirmăm, fie că negăm. Analizat tehnic, planul istoric este o incoerență omenească, pur experiment, timp pierdut în calcule inutile, însă este singura părticică de istorie care ne este permisă. Rezumând, masele percep calitativ doar planul istoric fundamentat de un om istoric ce îl È™i exprimă, nu istoria, de aceea sunt nerăbdătoare, iresponsabile. Omul istoric ce își expune planul prin legi clare, liniare, fără subterfugii scuzabile la o adică, poate câștiga pariul cu timpul terestru, acesta funcÈ›ionând în concordanță cu planul istoric. Meridianele celorlalte timpuri, cine È™tie?… N-am înÈ›eles ce i-a lăsat atât de perplecÈ™i pe distinÈ™ii universitari, doar am vorbit în limbajul lor “academicâ€, folosind aceleaÈ™i idei pe care le vehiculează zilnic în sălile de cursuri. Mai târziu am aflat: nu erau obiÈ™nuiÈ›i cu astfel de sinteze care pică brusc în creier: asta îi paralizează. Unii s-au apucat să caute ascunzătoarea geniului care cu atâta zgârcenie se manifestă. Sărmani bătători de drumuri greÈ™ite! ÃŽn jocul generaÈ›iilor, acolo trebuie căutată genialitatea, în miÈ™carea rizibilă a timpului care permite câteodată ca o anumită perioadă să concentreze un grup spiritual format din oameni ce au capacitatea È™i deschiderea necesare în receptarea artistului superior. A fi contemporan cu oameni pregătiÈ›i să-È›i înÈ›eleagă opera, iată vizuina secretă a genialității. Dar cel mai adesea timpul ne-a sabotat, curgând în sens invers sau numai diferit, ideea e aceeaÈ™i; de obicei istoria, sau planul istoric, dacă vreÈ›i să-i spuneÈ›i aÈ™a, o ia razna, oamenii își lasă baltă vechile ocupaÈ›ii învățând la repezeală altele noi, tot felul de rataÈ›i primesc tribune de la care vorbesc unui auditoriu inexistent, sisteme valorice se fac țăndări, posibile genii cad în mocirla anonimatului. Se face târziu pentru fiinÈ›e ca mine, un târziu care merge până la exterminarea fizică; spiritual nu mai exiÈ™ti decât ca o decantare în propria ființă. Și culmea, fiecare sabotaj de acest fel nu face altceva decât să toarne în aceeaÈ™i matriță, aceeaÈ™i mentalitate. Oamenii ăștia care dintr-o dată își schimbă locul în societate nu sunt mai buni decât cei care anterior duceau turma societății la păscut: È™i ei au nevoie de diplome care să le confirme capacitatea. De medalii, insigne, certificate, brevete. Ce-mi rămâne mie de făcut decât să experimentez indiferenÈ›a, să-i privesc de la distanÈ›a care-mi convine, să le înÈ›eleg platitudinea? Onicofagii! Trăim într-o lume care nu mai stă pe elefanÈ›i, balene sau broaÈ™te È›estoase ci pe un maldăr uriaÈ™ de hârtii. Va veni un uragan firesc È™i epoca semnăturilor, È™tampilelor, antetelor, birourilor, maÈ™inilor de scris, funcÈ›ionarilor, secretarilor, È™efilor de cabinete se va încheia într-o superbă zburătăcire de acte. DeposedaÈ›i de certitudinea hârtiilor, vom deveni cu toÈ›ii mici È™i autentici. Primitivi. Reali. Să luăm efectele acestor schimbări de direcÈ›ie bruÈ™te È™i haotice care au adus deja omenirea la faliment È™i care mă îndreptățesc să cred că i-a cam venit timpul să dispară: să zicem, ca prim rezultat al neÈ™tiinÈ›ei de-a se descurca în propria ogradă. Vidul de comunicare. Fiecare categorie socială are, creat involuntar în timp, un limbaj propriu. ÃŽnglobându-le pe toate, limbajul înÈ›elepÈ›ilor lumii se separă de celelalte deoarece transmite idee, nu opinii concrete. Iar masele au devenit, de-o vreme, alergice la idee. Cum să mai poată fi stabilită o legătură între limbajul maselor È™i cel al învățaÈ›ilor dacă cel de-al doilea nu poate fi limitat, categorisit, explicat într-un dicÈ›ionar sau într-un curs, stabilit clar printr-o hotărâre guvernamentală sau decret prezidenÈ›ial, blocat într-o semantică precisă È™i astfel accesibilă? Cum să-È›i înÈ›elegi condiÈ›ia dacă de bună voie ai acceptat să rămâi imbecil? Devalorizarea conceptului de credință. Explozia cultelor religioase a dărâmat din temelii fireasca idee creÈ™tină. Fiecare cult îți arată o altă față a lui Dumnezeu È™i astfel te trezeÈ™ti înconjurat de o ceată de reprezentări din care È›ie, ca om, îți lipseÈ™te puterea de-a o “ghici†pe cea adevărată. Ce faci atunci, dai cu banul? Iată că, după ce te-a creat, S-a trezit că-L joci la zaruri. Ce de fățărnicie prin bisericile lumii! Lipsa unui ideal. Nu există È›ară pe glob care să nu se afle “în tranziÈ›ieâ€. Pe acest cuvânt se bat monedele naÈ›ionale. Din peisajul marilor decizii lipsesc tocmai cele referitoare la tineri. Dar poate nu există nimeni care să înÈ›eleagă că a crescut numărul infracÈ›iunilor juvenile precum È™i al adolescenÈ›ilor care, distruÈ™i moral, cu proiectele de viitor sfâșiate, umplu crâșmele iubitelor lor patrii. Imposibilitatea revoltei. Fericirea, nefericirea, ura, disperarea, plictiseala, dispreÈ›ul, È™ansele, obsesiile, lupta, toate să-È›i fie privite cu indiferență obraznică de societatea căreia, pentru o clipă, i-ai atras atenÈ›ia. A vorbi de unul singur. A muri de unul singur. Ar mai fi destule. ÃŽnsă, în ceea ce mă priveÈ™te, acestea È™i celelalte mă vor sătura într-o zi È™i, eliberat, mă voi întoarce la capătul lumii. PorÈ›ile de lemn mă vor recunoaÈ™te È™i mi se vor deschide. Un oraÈ™ pustiu, îngheÈ›at, mort. Obloanele s-au închis bănuitoare peste petrecerile din interiorul clădirilor. Era ora zero, eram singur pe stradă, mă durea capul. Atunci am învățat ce înseamnă să iubeÈ™ti È™i să nu fii iubit. AÈ™a a iubit È™i Cristos mulÈ›imea È™i ea nu L-a putut accepta decât È™tiindu-L departe; i s-a părut că atentează la arealul comod al legilor pe care È™i le însuÈ™ise frenetic È™i definitiv. De aceea ne speriem de simplitate. Când ne aflăm într-o situaÈ›ie complicată ne ambiÈ›ionăm, ne umflăm piepturile, ne transformăm în luptători, în caraghioÈ™i kamikadze. Lucrurile simple ni se par nefireÈ™ti. De ce să ne adresăm unul altuia cu “tu†dacă l-am putut inventa pe “dumneavoastrăâ€? Exersând noi posibilități de a complica tot ce e simplu, nu ne-am întrebat de ce spunem “Tu, Doamneâ€, în timp ce noi între noi, încântaÈ›i de rezonanÈ›a pompoasă pe care o degajă, ne tratăm cu impozantul “dumneavoastrăâ€. Nu există profesori de revoltă. Manuale pentru astfel de studii nu s-au scris încă. Și chiar dacă s-ar scrie, mentalitățile noastre care-au făcut un salt incredibil de la registrul meditativ al măreÈ›iei cosmice la registrul comic al alergăturii cotidiene n-ar presupune decât un jalnic statut de tocilar. Și pentru că nici revolta, nici măcar dimensiuni neînsemnate ale ei nu-È™i pot găsi justificări viabile în actualitate, sensul trăirilor artistice nu rămâne decât un sacrificiu demonstrativ, un artificiu inutil în recuzita culturii "civilizateâ€. Marii creatori au fost studiaÈ›i, dezmembraÈ›i, spionaÈ›i, operele lor au fost purecate bine, trecute prin filtre critice, puse față-n față sau în paralel, amalgamate, disecate… De-aici, marii creatori au ieÈ™it terfeliÈ›i ca naÈ›iunile unei lumi care abia a scăpat dintr-un război mondial, dar È™i-au câștigat o poziÈ›ie, o serie, un premiu Nobel, chiar dacă unii doar recunoÈ™tinÈ›a postumă; ceea ce n-a împiedicat cu nimic stratificarea idioată, vorbind în sensul proiectării lor în conÈ™tiinÈ›a universală. Un mare creator nu poate fi nici impus, nici substituit unei culturi. Munca lui uriașă poate lăsa fără respiraÈ›ie un anumit conglomerat etnic; la fel de bine poate fi privită cu indiferență îndobitocită (de care ne izbim, din ce în ce mai des, pe toate străzile) de o etnie cu deschideri culturale diferite. A anula însă – deliberat sau premeditat – întreaga cultură este o dovadă de pierdere a vitalității unei naÈ›iuni, un semn că trebuie făcută urgent o infuzie de sânge proaspăt în venele “masei populareâ€. Și aici revin asupra punctului iniÈ›ial: fiecare mare artist este un revoltat: È™i sunt atât de puÈ›ini aceÈ™tia încât ar trebui să-i È›inem sub cupole de sticlă, dacă puteÈ›i înÈ›elege la ce mă refer. Arderi È™i sfere È™i nopÈ›i petrecute festiv. Fii dezamăgirea mea de ultimă oră, infarctul promis cu atâta tandreÈ›e! Ne vom gândi la ziua de mâine, la zilele zilelor de mâine, la infecta noastră evaziune. Autonomi, ne vom È™terge bocancii sau cum vor fi fiind încălțările noastre, apoi ne vom pregăti pentru viitoarele plecări. Pentru viitoarele disperări.) iubito odăile tale s-au înverÈ™unat în creierul meu. iubito – globuri mari de dimineÈ›i È™i amieze îmi desfigurează carnea hei tot felul de iubite defrișând algebre sau ascultând È›ipătul schilod al poeziei nu-mi bobinaÈ›i singurătatea cu scrisorile voastre capul meu nu-l capturaÈ›i ca pe un glob suspect se cade să mint când sunt în reflux când vă transport în larg scrumierele pline de ură iubito eu remorchez îngerii uciÈ™i pe-nserat în europa îmi spăl îmi apretez îmi calc îmi împăturesc viaÈ›a pentru un turneu în odăile tale. în vecii vecilor amin. È™i aripa dulce-a iubirii ne va legăna visele steluÈ›ele albastre de pe zări floricelele batistuÈ›ele danteluÈ›ele. È™i numai cepele degerate îmi vor aminti că am scris versuri bune. cafeaua năpârleÈ™te în ceaÈ™că. vai de mine s-a spart o conductă de singurătate! È™i eu cu floricele/ danteluÈ›e/ batistuÈ›e. să-mi plombez repede tristeÈ›ea căci de azi nu-i aÈ™a – sunt căsătorit. dar nu uitarea sparge timpanele celor ce orbesc sau ucid în locul acesta incolor în care numai singurătatea contează în care doar apostolii au curajul să devină martori nu uitarea – ci pentru fiecare o târfă care moare È™tergând cu părul ei picioarele spălate ale dreptcredincioÈ™ilor creÈ™tini nu uitarea – ci chiar moartea È™i în nici un caz altceva. aÈ™a se urcă muntele unei alte condiÈ›ii umane pe cadavrele lor minunate pe trupurile lor ca niÈ™te zaruri È™ase-È™ase trec înspre Golgota/ semnelor de ceață dându-le dolari/ incorecte faruri luminează grota/ colcăind de târfe veÈ™nic fete mari/ între sâni au paturi de mitralieră/ se topesc nebune armele-n călduri/ tremură de silă fetele de seră/ deocamdată n-are rost să le mai furi/ deocamdată târfa a oprit războiul/ dezertând, soldaÈ›ii au iubit-o crud/ comandantul oÈ™tii joacă tontoroiul/ pe o jumătate magică de nud/ geamurile țăndări libertăți oferă/ muzicanÈ›ii cântă despre afonii/ se topeÈ™te încă o mitralieră/ pe câmpia arsă-a sânilor dintâi/ am parcurs nesigur câmpul de bătaie/ armele-n rugină rătăceau deja/ pe-un morman de săbii – putrezind în ploaie/ iubea moartea târfa È™i iubita mea/ zaruri È™ase-È™ase convergeau spasmodic/ fetele de seră abdicau la rol/ totul era tragic – totul era logic/ numai lângă tâmplă am simÈ›it un gol/ în imensa pace semănam ruină/ un pistol organic mai funcÈ›iona/ È™i-am murit deodată fără nici o vină/ lângă târfa lumii È™i iubita mea care atât de ațâțător se dezgolea încât a devenit soÈ›ia mea – apoi o degradantă respingere a devenit în locul acesta în care nu mai contează cine pe cine ucide care pe care-l iubeÈ™te noi, aici, privind spre strada cealaltă întotdeauna vom găsi ceva de răstignit. de pildă azi am ucis îngerul i-am prins aripile în cuie pe bârnele neputinÈ›ei noastre È™i acum oale È™i ulcele umplem cu sângele care se prelinge din el. noi nu eram aÈ™a noi eram niÈ™te oameni cuminÈ›i È™i purtam cravate după moda È™treangului. duminica ne-o petreceam cu mâinile susÈ›inând cerul ce avea zi liberă în restul săptămânii munceam, făceam copii, uneori ne rugam pentru iertarea păcatelor eram paÈ™nici sensibili idioÈ›i. domiciliam. alteori eram solicitaÈ›i pentru revoluÈ›ii. le făceam. prin mica publicitate vindeam maÈ™ini televizoare canapele covoraÈ™e de cauciuc nutrii mobilă valută lăzi frigorifice cumpăram casetofoane porumbei apartamente videorecordere medicamente chitare aparate de umplut sifoane… miÈ™carea de rotaÈ›ie a pământului continua. È™i deodată aÈ›i venit. (într-o dimineață, în timp ce susÈ›ineam bolta comună ne-au împuÈ™cat pe toÈ›i pentru că eram cu mâinile sus. acum se învinuiesc orbeÈ™te într-o lume în care cerul nu mai există, într-un loc în care culorile au uitat să se schimbe.) nu-i adevărat acum nu mai ardem în serie ci în lanÈ› – a spus maria dar aici va fi un munte, aici o lele ioana, am spus eu aici va fi o columnă, aici o invazie de lăcuste aici se va naÈ™te Isus, de-aici vor pleca oamenii-n lună… să vedem, am mai spus, mai trebuie triunghiul bermudelor È™i campionatele de volei, războaiele, aurul È™i marii poeÈ›i. aici un podium pentru vorbitori. un om care să inventeze becul electric. altul să dea foc bibliotecilor. elefanÈ›i piramide pompieri suc de roÈ™ii bere patine cu rotile clor meridiane fosile È›ari în rusia È™i sultani în turcia. da, È™i biserici. È™i marele zid chinezesc. cometa halley. plictiseala. muzica È™i cerÈ™etorii, lozincile. ceapa verde. oho, sunt multe de făcut… stau, mă uit cum funcÈ›ionează ireproÈ™abil dar nu È™tiu unde aÈ™ putea să mă plasez pe mine cel care am creat lumea ca pe o imensă catedrală trebuia să-i înalÈ› mariei acestea dar în locul în care noi ne înmulÈ›eam È™i rata mortalității eroda cablurile subterane ale semaforului am spus: È›ipete fardează veÈ™teda ninsoare/ kilometrul arde lângă tâmpla mea/ văduve biserici fac înviorare/ migrează bocancii spre camera ta/ mă despart de tine ca de-o notă dată/ unei serpentine care m-a furat/ ghilotina nopÈ›ii zace iodizată/ de un gât celebru – social bronzat/ norii fac varice – mergem la culcare/ tâmple corodate ne vor tapiÈ›a/ cred că-È›i vor apare riduri pe mirare/ de-atâtea foraje prin viaÈ›a ta/ tu care eÈ™ti vastă ca un sanatoriu/ fă-mi cadou o iarnă-n È›ara de ciment/ pana de păcate ninsă-n purgatoriu/ un amurg, să-mi fie înger permanent/ astfel voi fi baltic traversat de sare/ universul cred că transpirat va fi/ È™i gustând această clasică sudoare/ te voi da la dracu È™i te voi iubi atât de mult încât trebuie să fugim iubito irod e pe urmele noastre… tu nu vezi soldaÈ›ii tu nu simÈ›i cum poliÈ›ii secrete ne iau amprentele de pe suprafaÈ›a fiecărui secol prin care-am trecut? haide, Mântuitorul trebuie salvat, trebuie să-L ducem celor din anul 2000. dar unde È›i-e Fiul, iubito? voiam să-È›i spun de-a lungul acestei fugi fără noimă acum în febra plecării am uitat să-L luăm pe Isus. e greu s-o trădezi pe maria dar să vii îți voi spune poveÈ™ti arbitrare prin părul tău – leagăn al altor civilizaÈ›ii beÈ›ia cu tine se-ncheie operata mea trestie educată să se-ndoaie în rănile speriate ale începutului lumii mâine locul acesta va căpăta culoarea lui iuda naivul – mâine se deschide primul cimitir de geamuri să ne ducem È™i noi conÈ™tiinÈ›ele – cine È™tie ce va mai fi – am avut o amantă sfioasă – pe unde treceam se construiau mori È™i eram invitaÈ›i să ne măcinăm existenÈ›ele ea totuÈ™i în prima eu totuÈ™i în ultima cum am fi putut accepta alÈ›i îngeri păzitori alte morÈ›i alte È™i alte È™i alte acum uite ăștia cu cimitirul lor de geamuri nu mai vreau să fiu cetățean să am atâtea È™i atâtea ai zis da, nu ne plictisim, am zis hai să-i minÈ›im cu tabloul din hol È™i ne-am înrămat amândoi în urletele mulÈ›imii ce ne dărâma uÈ™a intersecÈ›ia suferind de o boală venerică aruncată la-ntâmplare între mine È™i cursurile de prieteni dincolo de care (ne-am pus toată încrederea toată speranÈ›a) ne vom putea în sfârÈ™it suporta eu nu pot fi decât vierme în trupul viitorului È™ef al acestui loc pus la zid decât înaintat la gradul de semafor pe roÈ™u roÈ™u roÈ™u în timp ce lumea rage derulată de pe rola secolului XX eu vreau să mă scoateÈ›i afară din casă eu vreau să clachez undeva pe parcursul culorii lumii noastre eu vreau să-mi repartizaÈ›i o durere telescopică specializată cumva prin lege n-am dreptul decât la fericirea cu bujiile uzate È™i se prevede o îndelungată oprire a motorului proclamat în comun – un îndelungat schimb de focuri ce-mi vor biciui cerneala în timpul cât voi fi altoit cu morÈ›i din toate domeniile eu vreau să spun NATO È™i ONU È™i spun maria È™i disco eu îmi aprind È›igara din big-bang-ul neprelucrat încă de Dumnezeu – eu, cu gândurile căptuÈ™ite de fulgere visez o iubire conciliantă refuzând orgasmul fântânii abia săpate melcul inopinat ce sufocă acest loc al timpului acestuia – floarea crescând adiÈ›ională È™i urgentă…dar, axial perforat în frontul de lucru al morÈ›ii nu-mi pot spune decât: ruÈ™ine ruÈ™ine ruÈ™ine cu moartea pre moarte călcând în zadar cu desele noastre pahare ca buzele femeilor noastre cu È™ublere măsurându-ne milimetric desfrâul venim la-ntâlnirea din zori simÈ›eam un gol în locul de unde un mare chirurg È™i-a scos bisturiul. iarna leucemică se târa prin È™anÈ›urile discurilor. eu făceam foc din cutiile craniene ale unor mari fizicieni apoi din ale unor mari artiÈ™ti apoi îmi sacrificam fluierele picioarelor tibiile coloana vertebrală - iarna asta psihică n-o pot triÈ™a dă-mi capul – focul trebuie să reziste ce Dumnezeu să fac – i-am dat capul È™i numai acum simt un gol în locul de unde un mare chirurg È™i-a scos bisturiul – motiv de-a mă agăța disperat de braÈ›ul lui iuda naivul hei, dar locul acesta de unde noi privim acum înspre lume! coloana vertebrală pe care am luat-o cu noi după ce l-am părăsit pe prometeu e fertilă, ne putem planta liniÈ™tiÈ›i grâul nedumeririlor È™i pioasele reculegeri din cimitirul de geamuri eu fără să cred că totul e aÈ™a uÈ™or de rezolvat pe o piatră din piaÈ›a publică peroram: dacă n-ai aparÈ›ine altuia te-aÈ™ face semnătura mea pe banchize de acte redacÈ›iilor din degetele mele le-aÈ™ declara grevă plurilingvă hei, de n-ai aparÈ›ine tu altuia te-aÈ™ duce la serviciul de cadre al spectrului nostru luminos să te imprime în cinci miliarde de exemplare – să te organizeze pe secÈ›ii ateliere compartimente birouri de aparÈ›inut altora până când aici va opri un autobuz È™i voi pleca în veci pomenirea mea - ei, a spus groapa - È™i, a spus faust - hai, a spus groapa - poate, a spus faust o oprire la stopul comun s-a apropiat atunci de locul unde conversam liniÈ™tiÈ›i - mai repede, faust, am spus decide-te odată că uite, noi aÈ™teptăm cuminÈ›i o ieÈ™ire grăbeÈ™te-te, i-am spus - poate, a răspuns faust - hai, am spus eu - È™i, a spus faust - ei, e greu de spus dacă spaÈ›iile publice sunt golurile fiinÈ›elor noastre. iată, la tribună au urcat vorbitorii femeia, femeia mea prin care perplecÈ™i se plimbă volÈ›ii strădaniei mele de-a fi iată, au scos până È™i bocetele noastre la licitaÈ›ie cui să-i mai pese de semafor cine să mai poată spune dacă spaÈ›iile dintre unul È™i altul ar putea fi golurile fiinÈ›elor noastre au venit È™i vânzătorii de ziare la tribună a urcat un alt vorbitor femeia, femeia mea ca un zid în faÈ›a căruia sunt executate aripile păsărilor apoi ale îngerilor mai târziu – odată cu evoluÈ›ia cade ghilotinat un cap în sfârÈ™it când discursul a atins apogeul un scaun electric macină oftatul celei de-a È™aptea zile È™i rămâne facerea lumii orfană la poalele acestui semafor lângă mormanul de aripi în putrefacÈ›ie – privegheată de craniul în orbitele căruia niÈ™te copii blestemaÈ›i au înfipt două microfoane. accentul ca un ac de seringă fărâmițându-mi gestul ridicarea mâinii mele spre tine. într-o zi, cu infecÈ›ia ucigătoare pe care o port voi provoca o combinare a acestei culori – la nimic nu folosesc cifrele – cum spui. cu toÈ›ii chiriaÈ™i ai propriilor prezenÈ›e – È™i totuÈ™i ne iubim în tihnă studiaÈ›i de niÈ™te biete ghilimele – reflexele noastre de ieri – (noapte de noapte caut ceva în plimbările mele zi de zi prind în agrafe copiile acestora goale. dar nu-i ca în genunchii mei de prăbuÈ™itor – trec zile È™i ani se aude ceva descompunându-se) se sforăie se bea se mănâncă se uită unii la alÈ›ii se face ora întâi ora a doua a treia – era a patra provincia adăpostului meu! provincia adăpostului meu! (“plouă. e pustiu în jurul semaforului. stau cu degetul arătător pe fila 21. doarme. lucrează mult. culoarea noastră e liniÈ™titoare. nu crede ce-i spun. plăcută. e bine. mariaâ€) cu toÈ›ii doar sforăim bem mâncăm ne uităm unii la alÈ›ii predicatele bombează deja geamul. miÈ™carea pe care o fac peste palma întinsă a orbului aparÈ›ine cuiva întârziat pe această planetă de gesturi. să ne pregătim draga mea pentru oaspeÈ›ii subÈ›iri È™i celebri – ceÈ™tile de cafea paharele de È™ampanie – frumuseÈ›ea voastră a femeilor care torpilează strania senzaÈ›ie că nu suntem singuri că nici o entorsă nu va opri moartea cu pantofii ei scâlciaÈ›i uite lângă cizmele îmblănite È™i bocancii călduroÈ™i lângă ghete È™i alte încălțări fascinante – uite-i pantofii pregătiÈ›i pentru daruri. deci nu suntem singuri suntem supravegheaÈ›i suntem talonaÈ›i de paÈ™ii altcuiva suntem duÈ™i de mânuță la starea civilă apoi la popă apoi la nuntă la serviciu acasă la serviciu acasă la serviciu acasă copii probleme necazuri tâmpenii speranÈ›e pensia È™i iar trebuie să ne pregătim draga mea pentru o cameră festivă cu spinările nesigure cu spaima că vom fi singuri cu frumuseÈ›ea voastră a femeilor atârnând greu de fiecare fereastră cu gratii încetinind timpul blocându-l între cearÈ™afuri dar nu suntem singuri putem să ne surâdem complice – e prezentă È™i ea s-a cuibărit în chipurile noastre senine – palmele îi netezesc ridurile È™i părul – pădurea abandonată a pretutindeni uitatelor nopÈ›i deci suntem coerenÈ›i avem atâtea de ne spus! serviÈ›i cafeaua vă rog È™i deodată toc toc niÈ™te paÈ™i în papuci scâlciaÈ›i inimile bat în ritmul acelor tocuri spre dimineață când ne oprim lângă o ghenă de gunoi vomităm în voie cu spinările aplecate pe care începe să crească un păr de È™obolan adio mai venim altădată se trânteÈ™te uÈ™a ca un È›ipăt venit din altă lume ca o cămașă de noapte în care s-a-nfășurat lumea È™i celelalte valori se aude toc toc prin holurile arterelor noastre mulÈ›umim odată altădată niciodată la mijloc nu este nici o călătorie zadarnic minÈ›im È™i ucidem È™i hoÈ›ii de roÈ›i prelungesc secunda rămasă până când voi fi dus la azil – dar mai e o sticlă goală o femeie goală epuizată dormind programul TV al părului ei nu - urlu – nu spun eu de la înălÈ›imea tribunei în mirosul sufocant al aripilor neîngropate – e umărul rotund al unei statui apărută deodată în mijlocul anului în mijlocul unei țări inexistente cearcănele mele ca niÈ™te ferestre prin care pot cu toÈ›ii să mă vadă infirm literele discursului meu rătăcindu-se prin crăpăturile solului ei fumau îndârjiÈ›i È™i opaci obligaÈ›ia de-a fi obosit au dat foc aripilor: acum niciodată nu vom mai È™ti că dincolo, pe cealaltă stradă puteam ajunge zburând, puteam înÈ™ela definitiv semaforul puteam răstigni pe braÈ›ele culorilor lui diavolul (pentru ca ciclul răscumpărării să se-nchidă) iată acum în lumea de mântuială – amândoi. È™i se trânteÈ™te uÈ™a ca un È›ipăt venit din altă lume. mulÈ›umim altădată odată niciodată. suntem atât de înspăimântaÈ›i ca È™i cum ne-am afla sub pielea pământului È™i-am privi lumea prin zăbrelele meridianelor È™i paralelelor. din spatele unui foc de armă apare chelia lucioasă a ruÈ™inii patronând jocul de noroc al mai marilor È™i mai micilor cum să-È›i pregăteÈ™ti minciuna È™i teama pentru clipa în care privirea o să fugă de tine auzul o să È›i se scurgă în canalele unei sfinte despuieri respiraÈ›ia o să È›i se destrame într-o zonă suprapopulată de osii părăsite cum să alungi mirosul ecuatorului trasat în jurul tău cum să scapi de antecamerea morÈ›ii, astăzi, umilul sărut al femeii? când soarele apune după febra ta când un accident întâmplător muÈ™că lacom din bătăile inimii tale, cum? È™i acesta-i doar începutul acesta-i doar începutul migraÈ›iei Iar Cronicarul, simÈ›ind cum toate devin mai reci în jurul lui, cocoÈ™at peste hârtii, transpirând de concentrare È™i dezgust, pentru o eventuală posteritate nota: Biblia ne-a descoperit tot ce a fost, este È™i va fi. Atunci unde se află sensul nostru? PreoÈ›ii falsifică adevărul. Politicienii falsifică adevărul. Filozofii falsifică adevărul. Judecătorii… Nouă, înÈ™elaÈ›ilor, ce ne-a mai rămas de falsificat? Nu cumva doar pe noi înÈ™ine? Arta nu reprezintă o forță a binelui, nici a răului, ea este un echilibru între ele. Imaginez un cerc în care înghesui de-a valma mentalitățile. Am dreptul să mă situez înafara lui pentru că eu l-am creat. E un gest care îmi impune să răspund în aceeaÈ™i clipă de vieÈ›ile întregii planete. ÃŽmi imaginez că sunt un Dumnezeu imparÈ›ial, chemat să judece. Văd totul la adevăratele dimensiuni, judec fără rezerve tot ce mi se oferă. E un joc periculos pe care nu-l È™tiu prea mulÈ›i. Eu pot fi iertat pentru greÈ™elile pe care le fac aplicând pedepse date în funcÈ›ie de justiÈ›ia strict personală, dar Dumnezeu poate fi iertat pentru că nu pedepseÈ™te? ÃŽnchei experimentul, după ce mi-am demonstrat cât de inutile par toate din poziÈ›ia de Dumnezeu: nimic nu ne poate justifica în context universal, nici pe noi, nici pe alte presupuse civilizaÈ›ii È™i, implicit, nimic ce-ar putea să-L justifice pe Dumnezeu. ÃŽn funcÈ›ie de cine să mai existe, pentru cine? (Iar aici, ca o uriașă coloană sonoră, se aude jelania femeii, bocetul acelei jertfe, fragilă È™i desculță: EA: M-ai lăsat să-È›i ating buzele – două stopuri cardiace pentru inima anului 2000. Ne mirăm zilnic de zgomotul scânteilor scoase de pietrele în contact cu tâmplele noastre, ne vedem acum obosiÈ›i, ca două axiome sătule de litere. Undeva germinează un È›ipăt de simurg, plictisit È™i el de ploaia ce ne lichefiază pletele. Am uitat, de-atâta stat în genunchi. Uneori ne mai vedem – două răstignite braÈ›e pe crucea sinusoidală a tăcerii. EL: Câteodată mă satur de scris, de picioarele iubitei, de alcoolul filtrat prin unghiile cerÈ™etorilor. Trecând odată cu centrul oraÈ™ului în altă secundă a serii, aud cum vorbesc între ele lozurile necâștigătoare ale tinereÈ›ii. Și mai fac un pas pe strada umbrită de sânii picăturilor de ploaie. Și mai privesc o dată vitrina ce-mi ascunde viitoarea viață. ÃŽnciudat, cumva. Mai sparg între dinÈ›i un ciob amar al unor prietenii la care-am renunÈ›at. ÃŽmi fac semnul crucii când apare luna, nu urlu la ea, ridic la puterea numelui meu vânzătoarele de ziare, înmulÈ›esc numerele maÈ™inilor cu lumânările din cimitir, dau un telefon. Câteodată mă aÈ™ez la masă cu rănile È™i le-ntreb ce le doare. Câteodată îmi dau seama că sunt trist – numai fumul È›igării vociferează – adio. EA: Pe vârful suav al privirilor s-a înălÈ›at o planetă de cenușă È™i nu È™tiu dacă uneori venea seara sau mama sau războaiele pline de devotament. Acum sunt singură È™i mirată, chemaÈ›i-o pe Maria la ultima Cină de Taină. Să ne sfătuim cu toatele, să fim puÈ›in melancolice sau puÈ›in optimiste, haideÈ›i la mine, noi È™tim să vorbim încet. Vom vedea că avem cu toatele memorii, deÈ™i în vârful suav al privirilor, o planetă își va cloci sateliÈ›ii de foc. EL: Din ce în ce mai des îmi jignesc prietenii, le sap gropi din ce în ce mai adânci. Ei cad neÈ™tiutori în mine, ei ca niÈ™te copii se joacă la marginea cercului. Și nu mai este în lume mama. Ceasurile se iau de revere È™i singure-È™i trag upercuturi. Cumplite roÈ›i ne frâng iubitele, geniale È™enile se zbat pe trupurile memoriilor noastre. A venit la mine o dimineață bărboasă – am povestit despre cum se bea tăcerea, cum se aruncă la gunoi amintirile. Din ce în ce mai des mi-am minÈ›it prietenii cu existenÈ›a mea plină de riduri. Pentru cine-ar trebui să trăiesc? EA: Vorbisem destul. Gesturile mele grăbite formulau dureri pentru ere întregi. Chipul meu fermenta la modul zborului de pasăre ucisă. AÈ™teptând raÈ›iile lunare, generaÈ›iile treceau ca palmele trase iubitei printre cârpele blânde ale dreptății. Lipită cu palmele de zid, aÈ™teptam împuÈ™carea cu ferme mâini străine. Mă aÈ™teptai. Ce bisecte erau trupurile noastre! Vorbisem destul. Prezervativul uriaÈ™ în care omenirea își spermează libertatea! Jelaniile mele – superbi cerÈ™etori ai petalelor unor plante animale. Trăiesc: faÈ›a cuiva care deschide expoziÈ›ii de secunde. EL: Caii de curse înveÈ™mântau senzaÈ›ii È™i privirile nedumerite ale femeii. Se năștea fratele meu, cel care a murit. Un concert în stins minor – nu pleca. Minte-mă. Te simÈ›i plătită? Þigările mele neterminate. ȘanÈ›urile tăiate în obrazul meu neÈ™tiutor. Și-acum tu. EA: Fuga ta – aÈ™teptam un răspuns ce n-a venit È™i poate nu va veni. Stres. Vine Iuda È™i-atunci vin toÈ›i. Plânsesem destul, devenisem rigidă, privirea îmi era imaginară. Odată ce eÈ™ti vinovată, nimeni nu se cade să te ierte. Vai, pasăre albă izbită de un troleibuz la o intersecÈ›ie de pe Terra! A venit vremea să folosesc pentru prima oară cuvântul “fereastrăâ€. Și totul era minciună. Etaje întregi de fiinÈ›e atacate de sindromul înÈ™elăciunii. Există o vârstă – pentru oricine – care evidenÈ›iază neputinÈ›ele. EL: Era un august nesupravegheat când steaua a apărut pe cer, în data de patru, într-un an neluat în calcul. Până la urmă s-a săvârÈ™it È™i naÈ™terea mea. Cineva, modest cum îl È™tiu, a relativizat regulile. Fizica redimensionării a poluat-o rapid, definitiv, cu dezastre semantice. Devenisem stereotipe noi, cuplurile umane, mamă-copil. Puncte de dependență – nu de referință – între cei doi rejudecaÈ›i: Adam È™i Eva. Sticla trona goală, absolvită. Cu toÈ›ii erau retorici È™i retorismul lor era marcat de o nuanță gri renunÈ›ativă. S-au luat în faÈ›a lui Dumnezeu. Acum iubeÈ™te-i, Doamne! De-aici încolo, jertfa aceea ridicolă È™i mică n-a mai spus nimic. S-a topit în coloana sonoră iar noi o putem doar bănui, ca pe o Ană într-un zid, în interiorul blândului ei bocet.) DEVELOPARE: Cronicarul avea o femeie bună È™i frumoasă care-i suporta bolile È™i depresiunile precum o sfântă. ÃŽn toamna cu lapoviță, i-a pus pe umeri o cruce grea din lemn È™i împreună, pe o arteră circulată a oraÈ™ului, treceau spre periferie, spre locul supliciului. ÃŽmbrăcată într-o cămașă lungă È™i albă, cu pielea învineÈ›ită de frig, ea călca prin bălÈ›i, desculță È™i tragică. Pentru ca ciclul răscumpărării să se-nchidă, de aceea se întâmplau toate. MaÈ™inile îi ocoleau iar de trecători nici vorbă în dimineaÈ›a ca un porc abia înjunghiat. ÃŽntr-un târziu, când crucea înaltă aÈ™tepta să-È™i primească povara, a venit È™i poliÈ›ia. ÃŽncă nu se bătuseră cuiele. L-au arestat imediat, sub cerul anonim È™i întunecat, dar femeia n-a mai putut fi salvată. ÃŽngheÈ›ase. Numai poruncile medicului legist răsunau în pustiu. Cronicarul a fost declarat iresponsabil È™i eliberat. Cine să înÈ›eleagă valoarea închiderii ciclului început de un bărbat È™i încheiat cu o femeie? Și cui folosea acea jertfă ridicolă È™i mică, incomparabilă cu a Lui? Singura asemănare între cele două axe este faptul că ucigaÈ™ii au fost achitaÈ›i, că nu sunt necesare, pe lumea părăsită È™i de Dumnezeu È™i de diavol, astfel de condamnări. ÃŽn câmpul privat de semnul nobiliar al răstignirii, a rămas plantată crucea iar cu timpul, braÈ›ele ei au luat poziÈ›ia atât de umană a spânzurătorii. P.S. S-a găsit, la percheziÈ›ie următorul text cu semnătura Cronicarului, indiciu de mare folos psihiatrilor care l-au anchetat: “Eu sunt cel ce grăieÈ™te în pustie…†Biblia Trec prin căldura dictatorială a străzii înserate cu iz de concertină licitată. Soarele nu mai e, lumina se retrage calmă, încinsă, mată. Durerea de cap nu întârzie. A început dintre ochi, a încercuit craniul cu un bandaj ascuÈ›it. Privirile sună strident în liniÈ™tea străzii comprehensive. ÃŽnchid ochii o clipă. Migrenele nu dispar, cel puÈ›in nu atunci când închizi ochii o clipă. Geamurile țăndări. Carne de sticlă. Dobotoc de sticlă, purgatoriu livresc. Albumul cu fotografii nicomahice. Compresorul logaritmic al nunÈ›ilor, al tuturor nunÈ›ilor. Stradă de cenușă literară. Ochi pentru ochi. Apa. Culmea, dom’le. Fărădelegile preotului, opozabile È™i cromagnoniene. Arborele palinodist. Conform, în paleontologia străzii. Straturile de dunst de pe gura ta, iubito! Fidele anilor de infantilitate. Cu un lănÈ›iÈ™or subÈ›ire de argint. O figură perfect încadrată de păr blond. Un gât pe care se revarsă trei zile de muncă. Aici, fleuretisul străzii. Imixtiunea palelor de vânt pietros, libertin. Cu instincte opalescente. Adiacente. Divergente. Consecvente. Amprente. ÃŽnchide cartea. Am să È›i-o rup. AÈ™ez talpa adidas în găleata cu bere. Ratiocinat amănunt. Subiectiv până la Dumnezeu. Până la obiectiv. Adjectiv. Viață cu perspective triglife. Vulcanizabile. Mai multe vieÈ›i într-un votum de permanente manÈ™oane de cauciuc. Nervii mei printre zeppelinele acelor timpuri. Orbii? Un orb rutinat. Plase de sârmă care se È›in scai de tine. Și unele gropi acoperite cu grătare din fier sudat pe care È›i-e frică să calci. Te cutremuri când simÈ›i că ai pășit peste un gol. Strada derapează în noapte cu scrâșnete de trupuri încleÈ™tate în dragoste È™i palme murdare. De ce ai puncte negre pe piele? Cărbunele, iubito. Nu mai iese din pori. Fiecare punct negru e o pagodă. Valoarea numismatică la care am ajuns. Vrei să te culci cu mine? De ce stingi lumina? Durerea de cap e aceeaÈ™i. Și de genunchi. PregătiÈ›i cătuÈ™ele. E liniÈ™tit dar nu se È™tie. Naivi! Pe strada asta toată lumea e liberă. Se întrec toÈ›i în păcătuire È™i strictă ignorare a legilor, se fură, se ucid, se reînvie, se nasc de sute de ori È™i mor când le convine momentul. ActriÈ›ele È™i-au scos costumele de baie. Se plimbă noaptea cu părul despletit iar gladiatorii le adulmecă prin nisipul arenelor. MuÈ™chii încordaÈ›i bat È›epuÈ™e contrare păcii. Ele vor fi ucise în zori. Secundele vor curge invers È™i își vor plimba din nou coapsele indigeste pe sub nasurile borcănate, ascuÈ›ite, drepte, în vânt sau cârne. Cu toată înfierarea depusă roÈ™ie pe scapulare. Cu toată inconsecvenÈ›a limbajului biografic; dacă ar exista o Capelă Sixtină ar fi zăvorâte acolo. Să se stingă pentru totdeauna neamul femeilor rătăcitoare. Oropsite de borfaÈ™i fără cazier juridic. LoveÈ™te-mă, iubito. Și tu eÈ™ti una dintre ele. Și tu eÈ™ti construită după unicele tipare. Ai fi mai interesantă dacă È›i-ar lipsi un picior. S-ar găsi totuÈ™i un bărbat care să poată mângâia această absență denaturantă, această suavă destrăbălare. Sacra deschidere spre roată. Ore de spasme ininteligibile. Crematoriile sunt pustii. BeÈ›ivii duhnesc prin praful gri al atâtor cadavre incinerate. Iar între noi, spaÈ›iul septogen se extinde, se extinde. Covoare persane se mai produc, încălțăminte a la Badea CârÈ›an mai rar. Poate la parcare? Se face biÈ™niță cu obiecte care nu se găsesc. Nici opinci nu se găsesc. Nu se găseÈ™te nimeni care să le poarte. AÈ™ez talpa adidas în găleata cu bere. Borcanele aristocrate, brahmanizate. Racordat natural la suficienÈ›a odăii. Cineva a descoperit Atlantida, altcineva, Masa Tăcerii. Două adevăruri contradictorii. Semiîntuneric. Unele umbre, inchizitoriale. Banii vin de la sine, ca o boală numită sedentarism. Rotunjimile senzuale nu-È™i încetează miÈ™cările ondulatorii, specializate în producerea de convulsii ale excerescenÈ›elor proboscidiene. Un disc uzat de pe care acul sare în prostie. Substantivul neutru persiflant, personalismul izbind uÈ™a ca un berbece. OpreÈ™te-porneÈ™te-opreÈ™te. Verifică. Izolează. Pământarele. Adică certitudinea pământului. Nu putem fi oameni dacă posedăm o coastă de zeu. Amar. Mirosul amar al zilelor È™i nopÈ›ilor. PrezenÈ›a obligatorie. Sarea de la tâmple – lubrefiant de perspectivă. Fenomenalismul – lovitura de teatru. N-am motive să nu cred pe cineva. Bezna. Comercializează ultimele sunete aruncându-le în geamurile blocului, în pieÈ›ele lumii, în mingile copiilor pe care mamele îi cheamă la masă, în dalele pe care le donez zilnic pentru construcÈ›ie. Pentru catedrala anului 2000. SemnaÈ›i aici. Și aici. Gata. Cronaxia sângelui provocat. Unghia degetului mic, tăiată prin viu. FiinÈ›ele străzii resimÈ›ite organic, hemianesteziate. Nu intra acolo. Nici acolo. Se naÈ™te un copil. Vei avea un fiu cu părul de aur. ÃŽl vei tunde des, vei face podoabe soÈ›iei ori îi vei vinde părul pe valută. Va creÈ™te, va înÈ›elege ce comoară posedă. Poate se va căsători. Va trăi pe baza miraculoaselor fire. Apoi, părul va începe să-i cadă. Oamenii îmbătrânesc, deÈ™i unii au părul de aur. De-aici începe tragedia. Precum în cer aÈ™a È™i pe pământ. Dar nu aÈ™a se procedează. Amintirile de antracit. Somn. Dubluri. Salvări. Pentru ca lumea să tacă. Tabla de È™ah pe care învingătorul o aruncă scârbit. Nu asta este arma, gândesc senin, intuind gândurile celuilalt, apoi auzindu-le rostite. Strada pe care fiecare își primeÈ™te pedeapsa. AÈ™a tăcere n-a fost niciodată pe Terra. Nici când a ars Giordano Bruno. Fiarele. FireÈ™te, inegalabile. Draga mea. Iubito. Iar fluviile nu mai contenesc. ÃŽntinde mâna. Am să te ajut. Nu contează dacă. Fata mea din provincie… AdunaÈ›i-vă în jurul meu. Am să vă povestesc despre apariÈ›ia mea într-o lume altfel, despre drumurile È™i însingurările mele. Despre orele mele. Despre verigheta mea. Despre nervi. Apoi vom pleca toÈ›i. Am să vă duc pe o stradă ca o palmă oferită chiromanÈ›iei. O să vă fie cald, veÈ›i tremura de frig. VeÈ›i fi martorii corupÈ›iei, naÈ™terii, violenÈ›ei, decăderii, frumuseÈ›ii, izgonirii, desfâului, muzicii, veÈ›i fi martorii mei în trecerea pe această stradă care ocupă fiecare centimetru pătrat din suprafaÈ›a pământului. Ne vom întoarce, vom îngenunchia È™i vom plânge, sărutând mâinile mamelor noastre. Vom recunoaÈ™te că suntem vulnerabili È™i că nu suntem zei. pentru tine am închis în măruntaiele unui animal flămând viclenia culorii pentru tine am ordonat distanÈ›elor să se-ascundă È™i-n gaură de È™arpe numai pentru tine au început oasele mele să ardă ca niÈ™te lumânări subÈ›iri dar ai rămas sculptând încercănată/ prefaÈ›a unui timp în faÈ›a porÈ›ii/ iar viaÈ›a mea devine dintr-o dată/ certificat de naÈ™tere al morÈ›ii. de data asta fiecare-È™i duce pericolul la vaccinat cu toÈ›ii au făcut cozi imense È™i stau în ploaie cu lesele de parcă invers ar dispărea mesagerii de data asta imperiile calcinate ale destinaÈ›iilor pe nimeni nu mai interesează È™i mila față de noi înÈ™ine de data asta e fără prihană de data asta nu mai este nimeni/ în care să m-ascund elementar/ È™i cât de strict am germinat în mine-mi/ È™i cât de ipotetică îmi pari/ de data asta numai ploaie vine/ È™i-un zbor smintit de corbi ulteriori/ o noapte fără titlu porÈ›i în tine/ eu port un crematoriu de viori/ È™i n-aÈ™ dori să candidez la moarte/ de nu È›i-ar fi posibilă absenÈ›a/ È™i n-aÈ™ mai sta privind prin geamuri sparte/ istoria făcând fără frecvenÈ›a/ tot nu È›i-am scris de moartea asta lentă/ È™i tot miros ciudat a existență/ È™i tot crezând că eÈ™ti cumva prezentă/ mi-am tras la xerox propria absență aproape am ucis-o domnilor – ce vă uitaÈ›i aÈ™a o crimă în plus ori în minus nu poate trage cortina fiÈ›i complicii mei – veniÈ›i cu mine, vă dau de băut de mâncat – vă dau femei – lăsaÈ›i fructul oprit să-È™i vadă de treabă în stomacuri puneÈ›i-vă centurile de siguranță vom zbura în jurul unui cântec duÈ™mănos o baladă despre cum este indicat să omori prin imprudență: un alfabet cu literele vii erai în noaptea verbului greÈ™it È™i te-am ucis crezând că te învii în ora ca un prinÈ› dezmoÈ™tenit statuile în morÈ›i se întorceau È™i goale pagini rătăceau sub cer ca pe-o dublură-a timpului te vreau acum când toate gândurile pier m-ar aresta de-ar È™ti că mai trăiesc secunde patrulează prin oraÈ™ intoxicat de stele te privesc când mă-mpresoară martorii rămaÈ™i dar È™tiu că n-ai să pleci È™i n-ai să vii iubirea mea nici munÈ›ii n-o mai vor È™i te-am ucis crezând că te învii în ora ca un prinÈ› rătăcitor motive existe – ce vă miraÈ›i nimic mai frumos băgaÈ›i-vă liniÈ™tiÈ›i cuÈ›ite-ntre coaste nimic mai magnific condamnaÈ›i pe vecie, motive există nimic mai potrivit pentru locul acesta din care nici un mesager nu mai pleacă iată că totul duhneÈ™te – puteÈ›i să vă-ntindeÈ›i în racle ca-n niÈ™te ouă uriaÈ™e să-È™i întindă È™i iadul aripile călduÈ›e peste voi È™i-n acest incubator inventat de cele mai geniale minÈ›i să aÈ™teptaÈ›i crispaÈ›i È™i embrionari Ultima Judecată (iar delirul atinge cea mai înaltă cotă a transparenÈ›ei pot vedea cum te opriseÈ™i din acea plecare/ în craterul unei veniri târzii/ cum te sculpta un semn de întrebare/ din ochii morÈ›i, din ochii încă vii/ nici azi nu tace clipa, vinovata/ de-atunci atâtor drumuri m-am donat/ È™i uite, mânuiesc febril lopata/ trasându-mi propriul tribunal în stat/ pe buza gropii condamnat la moarte/ altui poet plecarea ta să-i las/ să mor ucis de ultima mea carte/ cu care te-am rugat. È™i n-ai rămas.) acesta nu e ultimul pas s-a decis condamnarea celor ce-au picurat lent în matricea zborului. era cald È™i o sferă plutea între noi la macazuri cădeau vagoneÈ›i È™i destine. citeam: voi veni, va bine, va fi. adormeam liniÈ™tit. nu puteam fi salvaÈ›i – se-ntorceau de pe front câțiva taÈ›i. era cald. ca o zână prin ape era. condamnatul prin mina de È™ah rătăcea îmi crăpau È™i degetele după suflet la rând auzeam întunericul înmugurind. îmi scria: voi veni, va fi bine, va fi. la panoul atomic al lumii se jucau doi copii. trăiam. negreÈ™it te-ai convins că exist È™i că ochii din mine s-au stins pe un rug uriaÈ™ de viori câțiva paÈ™i poate ciori poate È™tefanul minelor trist. n-aveam cum proteja un “și†ori un “sau†ploua gordian – cavalerii tăceau biblioteci de ploaie meditau la geam - te vor È›ine-n celulă îndelung – te iubeam. È™i cădeau: È™i cădeau posesiv întrebări cavalerii plecau după ziua de ieri se făcea noapte peste tragicul neam - te vor duce iarăși, iarăși. te vegheam. se-ntorceau acasă ploile cedate cavalerii de nuntă de prin cruciade - o să te doneze altora – îi spuneam - te încearcă lumea, bietule adam - te vor arde – îi smulgeam în rafale cuvânt - te ucid – se-auzea prin spitale plouând peste sângele nostru de o eră plouau cavalerii tăceau cavalerii veneau cavalerii plecau cavalerii trudeau dormeau filozofii. cătuÈ™a trecea dintr-un plâns într-un orb. erai tu ca o aripă lângă inima mea maÈ™inile-n comă – vioara în corp Manole intra printr-o gură de rai la graniÈ›a țării veniseră unii lianÈ›ii cedau – tu din ziduri ieÈ™eai în laptele proaspăt din ugerul lunii ochiul trecea dintr-un cal într-un orb - cafeaua-i pe foc È™i zăpada la geam – cu cearcănul gol, cu patima mea sudată-ntre dinÈ›i te-aÈ™teptam. la graniÈ›a țării migraÈ›iile se È›ineau lanÈ› mitul se pregătea să ne-nÈ™face mai era foarte puÈ›ină vreme de pace - cafeaua-i pe foc È™i zăpada la geam filozofii mai dorm – răguÈ™it îi spuneam în genunchi – ieÈ™i din ziduri mă rugam È™i plângeam se petrecea o invazie de fiinÈ›e abrupte adormeau inginerii peste planuri È™i hărÈ›i eu rătăceam în neÈ™tire cu vertebrele rupte. mă obosise sarea din ultimul diluviu retina mea uscată într-un dulap zăcea rugina È™tirbă trecea din stea în stea È™i insulele aduceau a continente era un fel de ceartă-ntre legende ploua uneori convulsiv draga mea dar ploua È™i biletul de tren strâns în pumn ruginea mă-ntorceam de la mină. tu deschideai o carte-ntr-o gară neclară. eram mai bătrâni aveam alte idei se năruiau sentimentele armate-n TH3 îmi pătrunsese o staÈ›ie TRAFO în trup È™i-ntre timp mi-au fugit pe păduri ochii galeÈ™i de lup. de ce pleci? pe când calea ferată te străbătea dintr-o parte-n cealaltă - de ce nu vorbeÈ™ti? la biroul de informaÈ›ii plângea o fetiță uitată. salopeta-mi cădea ca o piele prin praf literele ameÈ›eau lângă timpul surpat (nu mai trage în pasărea phoenix, soldat!) se făcea că erai o prinÈ›esă o zână – ceva – iar eu alergam ca un phoenix stupid după ea. sunt aidoma vouă am spus arătându-le pieile de cromagnon ce-mi atârnau pe spinare atunci muntele s-a deschis È™i marea s-a dat la o parte pe-acolo, oÈ™tirea nodurilor gordiene a venit. m-a înconjurat, m-a făcut un stupar de noduri unii au venit cu săbiile să-È™i cerÈ™ească libertaea dar exista deja Golgota. au depășit toată curvia stindardelor aceÈ™ti locuitori severi au călcat cu dispreÈ› în balta lui socrate. dintr-o dată au țâșnit din ucigaÈ™i crucile. - prin reÈ›eaua de noduri – cablurile subterane ale înfrângerii. culoarea semaforului își continuă miÈ™carea de revoluÈ›ie în jurul celor ce oftează înghesuiÈ›i între o spovedanie È™i o unghie zdrobită de la picior. pedeapsa se-ncheie operata mea trestie sădită de vie în rănile mele ca niÈ™te pelerini întârziaÈ›i. deodată amândoi în camera aceasta ca două ceremonii pe care s-au cățărat iederi. un strigăt ca o haită de lupi ridică în mine mâinile sus: împuÈ™caÈ›i-mă. o fereastră spartă prin care scot mâna cerÈ™ind – aia eÈ™ti. iar în locul acesta se mănâncă peÈ™te se ucide se minte. iar tu ca niÈ™te cătuÈ™e, vii să înlănÈ›uieÈ™ti miezul nopÈ›ii. iar eu ca o mlaÈ™tină a arterelor tale. nu muri iubita mea, viitorul zilelor mele! iar tu – între clopotele degetelor mele iar eu – înspăimântat de dangătul lor - deasupra noastră – falangele unui strigăt. mai avem scările iubita mea nu-i nici o femeie străină de roata vagonului orei a inimii tale care, cu fiecare bătaie împinge lumea în față tot mai în față până se va trezi în faÈ›a unei Mari Judecăți È™i stând acolo bătăile inimii tale pe cântarul lepros al vindecării vom vedea cât cântăresc bietele cuie ale celor atinÈ™i de turbare. avem aici un medic de gardă - scoate-mi cuiele doctore tu stai lângă pat ca o culoare a schimbării. locuitorii se uită la tine pâinea mea neagră, de ce nu opreÈ™ti exodul? iată, pedeapsa a fost aplicată ne luăm grâul răscumpărării să-l plantăm în albele È™i negrele careuri de È™ah. generalii să predea armele. dezertorii să iasă de prin closete. iată, pedeapsa e gata, a rămas trupul meu la voia întâmplării unii îl omoară cu pietre, alÈ›ii îi ridică statui. de trupul acesta se cramponează ca de-un seism care le-ar putea replanta florile din parcurile oraÈ™ului, È›inutului acestuia rămas deodată fără culori. È™i trupul ucide. È™i trupul devine gratie pentru năpârca asta de planetă. È™i dintr-o dată nu mai plantează nimeni flori. urcăm spășiÈ›i scările urcăm împreună vocala nopÈ›ii când fără să ne aÈ™teptăm fără să bănuim cineva deschide brusc uÈ™ile orânduirii ieslei cu fân È™i este lăsat să nască în neÈ™tire. (pentru ca ciclul răscumpărării să se-nchidă.) È™i se trânteÈ™te uÈ™a ca un È›ipăt al tuturor deodată. iată acum în lumea de mântuială – amândoi. SFÂRȘIT Notă: O parte a acestei cărÈ›i a fost scrisă înainte de 1989, când autorul, atunci în vârstă de 21 de ani, a fost trimis spre “reeducare†la mina Lupoaia (sectorul unu subteran), Motru. REFERINÞE Lumea de mântuială a lui Ștefan Doru DăncuÈ™ exprimă o revoltă dublată deloc patetic de neputință. Refuzând să se adapteze rigorilor constrictive ale socialului, poetul își păstrează luciditatea, iar incapacității sale de a reforma un sistem ostil nu îi găseÈ™te o rezolvare facilă în soluÈ›ia alienării. Evaziunile sale din real sunt bine controlate È™i denotă posibilitatea aflării echilibrului în durere. Deprecierii valorilor morale nu îi urmează corolarul negru al decăderii lăuntrice. Chiar dacă se află în imposibilitatea cronică a combaterii Răului generalizat, poetul îi anunță de-structurarea. Martiriul său de/pe hârtie capătă sens pe măsură ce identificării surselor maligne îi succede exorcizarea livrescă. DAN-SILVIU BOERESCU 22.01.2001 AÈ™tept această carte de mulÈ›i, foarte mulÈ›i ani È™i cred că e chiar cartea pe care o aÈ™tept de la Ștefan Doru DăncuÈ™. A evoluat odată cu el, dar a rămas identică – sunt convins – cu sine. Este o carte revoltată. IOAN ES. POP Interesul pe care mi l-a aprins lectura fragmentelor se menÈ›ine viu pentru întregul manuscris al volumului intitulat Lume de mântuială. Amândoi, prefaÈ›at de Ion ZubaÈ™cu, È™i care apropie textul lui Ștefan Doru DăncuÈ™ de Iluminările lui Rembaud. Lume de mântuială, “spune prefaÈ›atorul, este o nouă coborâre în infern, un alt infern – desigur – decât cel al lui Rembaud, actualizat, adus la zi, trăit celulă de celulăâ€â€¦ S.D.D. “este È™i el un revoltat de calitate. Dar într-o lume de tranziÈ›ie, în care nu mai există nici o autoritate împotriva căreia să merite să te revolÈ›i, revolta sa (È™i a oricui) e fără obiect, o revoltă fără sens. ÃŽntr-o Lume de mântuială, până È™i mântuirea e tot de mântuialăâ€. Acel Amândoi din titlu vrea poate să arate în dragoste soluÈ›ia ultimă de salvare într-o situaÈ›ie de criză generală. Dumnezeu cere omului credincios să nu-È™i piardă nădejdea È™i să-È™i iubească aproapele ca pe sine însuÈ™i. ÃŽn acest Amândoi mie îmi place să cuprind nu cuplul, in pericol mai degrabă de rinocerizare decât de salvare a omenescului, ci perechea om-aproapele, consolidându-È™i dubla ei forță de rezistență, unul către celălalt, È™i către un interior secret È™i viabil. Discursul poetului este în întregime tragic È™i neliniÈ™titor, oricât de groasă ar fi blazarea peste sedimentele ei pulsatile ca vulcanii noroioÈ™i. Este adus de la început în scenă Diavolul, ca înÈ™elător paznic de far, ca abuziv supraveghetor de semafor, aici, cel care schimbă culorile pentru trecătorii extrem de obosiÈ›i. Diavolul, recunoscut ca È™i cel mai serios È™i documentat teolog, căci el È™tie cu lux de amănunte È™i cel mai bine că Dumnezeu există, È™i È™tie cu disperare de adversar fără È™ansă cât e de mare puterea lui Dumnezeu, schimbă derutant culorile dându-se ceea ce este, “că el este răul È™i n-avem ce face. că el este ultimul/ prieten cinstit care deschide pentru noi/ racii micului dejun apoi pe cei ai prânzului/ apoi pe ai cinei/ È™i tot aÈ™a până când vom înÈ›elege că înapoi este/ înainte că negrul este alb/ că unu plus unu dă zero/ că bărbatul È™i femeia din locul acesta/ se-nghesuie unul în altul È™i devin – pentru totdeauna -/ un singur clovnâ€. Discursul poetului se clădeÈ™te pe autentic, pe scene decupate din realitate, pe persistenÈ›a aceleiaÈ™i fragile rezistenÈ›e la anormalitate, pe pofta omenească de a-È™i plânge de milă cu trufie È™i necontenit, pe compromis È™i È™tergerea din conÈ™tiinÈ›e a vinovăției, pe neputinÈ›a de a ne căi, pe complacerea în situaÈ›ia de victime inocente, pe abuz È™i excese la toate nivelele. ÃŽn toată vremea poemul se irigă de fraze convingătoare cu sunet frumos, demonstraÈ›ia iradiază de inteligență, poetul È™tie pentru cine scrie, contează pe un număr considerabil de minÈ›i avide de adevăr. Cartea este gata, este demult gata, È™i aÈ™teaptă un moment norocos ca să fie tipărită. “Câteodată mă satur de scris – spune poetul, - de picioarele iubitei, de alcoolul filtrat prin unghiile cerÈ™etorilor. Trecând odată cu centrul oraÈ™ului în altă secundă a serii, aud cum vorbesc între ele lozurile necâștigătoare ale tinereÈ›ii. Și mai fac un pas pe strada umbrită de sânii picăturilor de ploaie. Și mai privesc o dată vitrina ce-mi ascunde viitoarea viață. ÃŽnciudat cumva… ÃŽmi fac semnul crucii când apare luna nu urlu la ea, ridic la puterea numelui meu vânzătoarele de ziare, înmulÈ›esc numerele maÈ™inilor cu lumânările din cimitir, dau un telefon. Câteodată mă aÈ™ez la masă cu rănile È™i le întreb ce le doare. Câteodată îmi dau seama că sunt trist – numai fumul È›igării vociferează – adioâ€. Interesant de tipărit È™i de citit acest volum remarcabil, parte scris înainte de 1989, când autorul, foarte tânăr atunci, a fost trimis spre reeducare la mina Lupoaia (sectorul unu subteran), Motru. CONSTANÞA BUZEA “România literarăâ€, nr. 2, 17-23 ianuarie 2001 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy