Nici tu nu-mi vii alături.
Numai becul electric, care asudă,
și somnul stupid printre pături
ce-mi pune noaptea pe cap ca pe-o glugă.
Nici o rază nu-mi cade la piept
din câte-mi aruncă luna ovală.
Despodobesc bradul până rămâne schelet
și-l scot în frigul de-afară.
Chiar dacă mi-i sortit să-mbătrânesc,
de-ai veni tu acum pe la mine,
ai simți că sânii treptat îți descresc
sub niște palme prea puțin masculine.
Acum numai somnul mă duce-n ispită.
Mă și mir că nu mă simt atras
de vre-o făptură foarte subțirică
ce și-ar struni coapsa pe un teren de dans.
Mă duc prin somn, iar după mine pică
tocul pe foi, iar foile-s de brumă...
Se stinge becul cum s-ar stinge-o clipă...
Să-mi vii măcar în vis, iubito!
Noapte bună!



P.S. Acest text a fost prezentat spre editare în manuscris când aveam și eu 21 de ani, într-un manuscris super-puricat de sine purica și nu prea... Ce să mai vorbim! Eram în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, adică în URSS, era la putere Brejnev, iar eu eram student la Universitatea de Stat Vl. I. Lenin din Chișinău. Respectivul text (pe atunci îi spuneam cu toată încrederea Poezie) a și apărut în prima mea plachetă de versuri, doi ani mai târziu, 1983 („Timpul porbabil” , Literatura Artistică”, Chișinău, 1983) cu litere kirileice, evident. Mă simt deosebit de emoționat să re-public pentru prima dată cu literele scrisului nostru latin acest tex aici pe POEZIE.RO, cu o singură modificare, cea din titlu, căci în „Timpul probabil” textul se intitula simplu „Noapte bună”. Îmi cer scuze pentru acest P.S., poate, în afara Regulamentului.