Când înserarea iernii pune umbre,
Copacilor prea triști pe bulevard,
Pe umeri goi, mătăsuri din lucrurile mute,
Din amintiri scânteie, se-aprind ușor și ard.

Pe masa noastră piersicile-s crude,
Stă soarele sub pături largi de ceață,
Privirea ne preface-n pergamute,
Cuvintele se-mpiedică și scapă.

Copacii-aceștia nu mai știu ce sunt-
Au rădăcini în cer și ramuri ca să sape,
Ascund sub humă voal de gingășii,
Și-n scoarță pasiunile deșarte.