Cap. I
"Primul capitol nu e scris de mine"

A fost odată un prinț frumos ca lumina zilei. Trăia între câinele său și calul lui, la marginea unei păduri, într-un castel cu pereți cenușii și acoperiș mov (acoperișul era acoperit de mușchi, așa că părea verde). Era singur și această singurătate îi otrăvea tinerețile. Într-o noapte, pe cand hoinărea prin parc, în timp ce luna, blânda și surâzătoarea sa prietenă (dar parcă era singur) mângâia cu o privire tandră (septembrie e o lună moale precum carnea de pui) creștetele copacilor înalți cărora adierea călduță și înmiresmată a vântului le foșnea frunzele (la naiba! ce frumos le zice!) începu să se gândească la faptul că viața lui era amară, fiindcă nu avea nici un pic de zahăr în ea. Atunci, în sufletul lui a luat o mare hotărâre: hotărârea de a pleca (adică de a muri puțin!). A pleca în căutarea acestui zahăr atât de prețios și de rar (ura! trăiască piața neagră!). A doua zi în zori, puse șaua pe calul său negru (nu mi-e frică nici de frig) și suindu-se pe el, plecă din acest loc pe care îl iubise atât de mult (totul trece, numai plexiglasul rezistă) și pe care îl detesta din pricina lipsei de zahăr.
Călători prin munți și văi timp de zile lungi și aspre. Trecu prin multe țări necunoscute, văzu animale ciudate și află obiceiurile diverse după care trăiau populațiile de pe continent.
Cum ploua, își luă o para-ploaie și se adăposti sub ea. Apoi ploaia nu mai căzu, dar îl luă oboseala și fu prea fericit și în stare să se întalnească cu un vrăjitor.
Atunci, spuse Dede, se opri într-un han unde întâlni o prințesă frumoasă, fiica regelui Jacquart. Dar ce naiba căuta ea în acest han, își spuse cavalerul (se numea Joseph). Poate că are zahăr. Îi făcu un mic semn fetei și îi spuse:
"Pe dragonul care locuiește această pădure, pe vinul pe care l-ai băut, pe apa pe care o vei bea, pe sângele mandragorei, care sunt căile prin care aș putea căpăta zahăr?"
Fata roși, își dădu ochii peste cap și muri pe loc.
Atunci cavalerul, trist ca în cele mai frumose zile ale lui, își încalecă din nou calul, care îl duse într-o țară bizară!...



Capitolul II

Drumul era alb, iar soarele ascuțit. Fiecare pas era pentru Joseph și calul său o adevarată suferință. Nu se împliniseră trei ani de când mergea, când apăru în fața ochilor lui o cabană de iepuri în care dansau elfii, susurînd o romanță:

Pe câmpii și pe călugări
Care-și pun poalele-n brâu
Arată-mi peritoniul
Și o să-ți spun cine ești....

Melodia languroasă și melancolică îi plăcu lui Joseph, care-și luă valea în mare galop (pentru că melodia nu-i plăcea calului).



Capitolul III



Lipsit de orice interes.



Capitolul IV


a) Deci, Joseph călărea și dese cădeau pe el picăturile dintr-un nor întunecat. Aspră era mireasma ozonului care emana din pamântul umed. De mult călărea el, când la intrarea în Caverna aparu...

b) "Acest stil inoportun ar fi putut împiedica înțelegerea acestei importante părți a operei...." astfel începea cartea pe care Joseph a scos-o din oblâncuri ca să se ospăteze.
Era o carte de bucate a doctorului De Pomiane. Atunci, Joseph își luă arcul și se duse să ucidă un pui de găină în curtea de păsări care se afla lângă peșteră.
Vrăjitoare nu era deloc mulțumită. Avea o cocoașa și ochii urduroși și pe bărbie îi atârna pe picior mare buza inferioara. Astfel vazînd-o, Joseph o ucise și o mâncă împreună cu puiul de găină, care era foarte flămând.
După asta începu să-și exploreze noul domeniu.
În prima peșteră, erau trei cufere de abanos: în primul erau haine murdare, în al doilea vase murdare, în al treilea, servitoarea. Joseph o încolți pe servitoare într-un colț și, cum era cam enervat, fata își pierdu sutienul în acel colț.
În a doua peșteră nu era nici urmă de cufăr, iar praful zăcea peste tot pe jos, ceea ce făcea să nu se vadă trapa pe care o ascundea, dar pe care servitoarea i-o arătase lui Joseph.
Joseph, înarmat cu un instrument care îndepărta praful mai sus amintit, reuși să o găsească. De altfel, nu putu să o deschidă și își făcu un cucui în frunte, căci un cavaler știe să mânuiască grămezi de arme, dar mătura, deloc.
Totuși, cu ajutorul calului, munci trei zile și trei nopti ca să stabilească un fel de scripete cu un lanț greu. Vârâ cârligul în inelul trapei, se încordă proptindu-se în perete, peretele cedă și își făcu țăndări mutra...
Dar nu se descurajă și, timp de șapte zile și șapte nopți săpă în jurul trapei, iar calul privea sau dormea, după cum venea cazul.
Și când se aștepta mai puțin, trapa se deschise cu un zgomot sec și o! miracol! nu era o trapă, ci o bucată de podea, așa că trebui să pună totul la loc.
Într-a treia peșteră, se puteau vedea o pereche de candelabre de fier alb, o harpă de Toledo damaschinată, o pereche de ochelari în bronz artistic și un dulap de haine conținînd:
8 perechi de cearșafuri
3 prosoape fagure
17 prosoape flaușate
2 manuși de toaletă
3 perechi de pantalonași "corăbioara"
și alte câteva obiecte de mai mică importanță pe care le vom trece sub tăcere.
Dintr-o dată, un șobolan trecu printre picioarele calului, ceea ce-l sperie subit pe Joseph, făcîndu-l să descopere a patra cavernă.
Numai că, fiindcă se săturase de caverne, luă un târnăcop și atacă bolta cu lovituri puternice de târnăcop.
Își calculase prost cea de-a patra lovitură, pentru că atunci un fragment de stâncă îi căzu în ochi și se transformă instantaneu într-o broască râioasă care-i spuse:
"Jospeh! ai trădat!"
Joseph nu înțelese, dar se gândi că locul era vrăjit și arse o mână de pulbere de insecticid pentru a alunga broscoiul.
Atunci pământul se deschise (nu în locul în care stătea Joseph, din fericire pentru el) și o mare bestie solzoasa (Cecil Sorel însăși) ieși într-un nor de tămâie.
Joseph nu o recunoscu (ea, de fapt, era încă foarte tânără) și nu se înclină (fiindcă nu te înclini în fața oamenilor pe care îi cunosti. De Pomiane, pag.92).
Zâna (fiindca era vorba chiar de o zână) avea pantofi (ca toata lumea), o rochie (ca multe persoane - vorbesc de femei) și o baghetă (ca vrăjitorii și aspiranții la vrăjitorie, care o culeg de pe jos cand îi scapă maestrului).
Totuși, nu spuse decat un cuvânt (cf. razboaiele Imperiului).
Și Joseph se deșteptă: într-adevăr, nu era decât un vis. În fața lui nu erau decat o zână, peștera și broscoiul râios.
Zâna îi spuse atunci enigma de mai jos:

In sânul lui Osiris, la soarele de la miezul nopții
Visează pelicanul încărunțit și prăpădit
iar satirul emoționat, cu buzele adorabile
E despuiat de tot!
Și totuși, dacă te poartă curajul de neîmblânzit
Sapă la douăzeci de pași de aici, scobește în stâncă
Cu un târnăcop cu coada lungă de frasin
Și dacă Merlin te ajută
Dorințele tale vor fi
Satisfacute."

(N-a spus aceste vorbe sub formă de versuri, dar parcă e mai bine așa).
Atunci dispăru într-un nor de fum de țigarete englezești, iar Joseph se întrebă dacă nu cumva visase a doua oara, și pentru că l-ar fi durut la fel ca prima dată dacă s-ar fi ciupit ca să verifice, își spuse că urma să-i cadă încă un broscoi râios în ochi.
Și deodată se auzi o muzică delicioasă și, într-o lumină celestă, apăru o altă zână. Asta era o zână adevărată. Avea o rochie de in garnisită cu o căptușeală de dantele, un guler uriaș de tip Medicis, un jabou de dantelă împodobit cu clocote de muselină, o fustă de brocart susținută de o crinolină, manuși de Irlanda veritabile agrementate de zile arahniene, un hățiș de zorzoane și dichisuri în care se vedea priceperea unei cameriste obișnuite cu lucrul cu acul. Volanele fustei erau lucrate în colțuri, înalțate pe o stofă mai groasă care le dădea o anumită rigiditate, totul încrustat cu punct de cusătura de trandafir, făcînd în jurul divinei apariții ca un abur de fire de unde se iveau pantofiorii de aur împodobiți cu mari catarame de diamant.
Cavalerul nu obișnuia să citească "Micul Ecou al Modei", așa că nu remarcă nimic din toate acestea. Zise totuși "Buna ziua" pe un ton răgușit, pentru că, în mod cert, nu era lipsit de o anumită politețe naturală.
"Buna ziua, Joseph!", îi răspunse grațios zâna, care se numea Melanie.
"Am zahăr", adăugă ea, "cu 26 de franci kilogramul".
Joseph se gândi că de acolo ea o sa facă un profit al naibii de bun, dar cum avea mare poftă de zahăr, scoase din punga trei parale și le dădu zânei.
Paraua este o monedă comodă pentru lucrurile care valorează douăzeci și șase de franci, pentru că o para valoreaza cât un franc: astfel e foarte simplu, e suficient să dai douăzeci și șase de parale pentru o marfă de douăzeci și șase de franci.
Zâna îi dădu cele șapte kilograme pe care le platise, apoi dispăru lăsînd în urma ei un parfum de muscada trecută și praful de pe tolbă, marca Caron.
Joseph așteptă cinci minute pentru a vedea dacă nu cumva se întoarce, apoi, luîndu-și zahărul, se duse să și-l ascundă cu grijă într-o a doua peșteră, într-un loc în care nici un muritor nu-l putea găsi (fiind el însuși muritor, ar fi trebuit să nu aibă încredere în acea ascunzatoare).
Apoi adormi dormind somnul drepților, cu capul sprijinit de blocul de stânca oțelită. În timpul nopții, o picătură de apă care își urma orbește drumul prin straturile de granit ce formau bolta peșterii, ajunse în sfârșit să facă o gaură suficient de mare și să cadă în plin pe mărul lui Adam al lui Joseph și acesta fu pe loc lovit de o amnezie fulgerătoare.
În ciuda agnosticismului lui obișnuit (sic) fu obligat să recunoască ceea ce era mai mult decât evident: nu-și mai amintea nimic.
De aceea uita să se îmbrace, așa că de acum înainte vom fi constrânși să vorbim despre un om despuiat, atât de mult obișnuința este o a doua natură, iar a se îmbraca în mod obișnuit nu este decât un obicei (ar trebui menționat rolul memoriei din punctul de vedere al obișnuinței, care nu poate fi legat, așa cum a făcut Kant, de curenții de descărcare nervoasă din corpul unui individ).
Totuși, cum există stări de grație, Jospeh nu uită să-i dea calului său fidel iaurtul de dimineață și își întoarse clepsidra până când i se strică arcul.
Întorcîndu-se în cea de-a patra peșteră, zări atunci, gravată cu litere de foc pe pereți, enigma bizară pe care o concepuse prima zână. Iar cum habitudinile sale studioase ieșeau la iveală, își luă pardesiul și se duse să dea o raită prin cea de-a cincea peșteră.