Ai îndrăznit să-ți faci în mine cuib,
ascunzându-te de viață
în verdele-mi crud,
de primăvara clipei ud,
netemându-te de trosnetul încheieturilor,
miilor,
ce pier,
de singurătate,
albastru în cer.
Þi-ai adus fir cu fir
fragmentele iubirilor tale trecute,
multe,
le-ai împletit vatră
de piatră,
de ședere temporară,
umplându-mi scorburile
cele fără de rând,
goale de gând.
Ai venit fată,
nonșalantă,
să mă înveți tu,
prin zborul tău liber,
cu ușorul tău cuvânt,
cum să stau adânc înfipt în pământ.
Îmi arăți tu spectrul culorii,
Ce răsfrânge din pană-ți fiorii
pe scoarțele mele bătrâne
și grele,
opace,
de la sămânța-mi încoace.
Mă înveți să sărut,
străino,
tandru sau acut,
pe mine,
ce-am gura înlemnită,
amorțită.

Ai să pleci.
Mă cutremur
cu toată puterea unui secol de împietrire orizontală,
totală.

Pan
21.07.2002