La ceasul când începe să mă cheme
Visarea și încerc să o desferic,
Croiesc poteci prin codrul de-ntuneric
Și-ți scriu în grabă: Nu mă-ntorc devreme !

Eu mai rămân să văd cum arde focul
În răsăritul roșu ca un brâu,
Să văd sclipirea pietrelor în râu
Când mânjii dimineții-și încep jocul.

Prin pântecul pădurii de culoare
Cu fluturii speranței să roiesc,
ÃŽn jurul lumii clipa s-o-nnoiesc
Și să-mpletesc lumini crepusculare.

Să zăbovesc la margine de lume
Așa cum am făcut de-atâtea ori,
În cufere de dor să strâng comori
Și fiecăreia să-i dau un nume.

Tu să m-aștepți chiar dacă-i prea târziu
Și ține-mi calde brațele-ți deschise.
Am să mă-ntorc cu-n teanc de manuscrise
Pentru poemele ce-am să le scriu.