Beție bizară



Picuri de vânt îmi cad din stele
Iar noaptea-mi este beată fiindcă luna
Întreaga zi mi-a băut gândul
Și-acum mi-l bea, mi-l bea într-una.


Închipuie-ți cât de mahmură
Va fi ea mâine, sau poate chiar la noapte
Dar nu vrea să se-oprească
Și mi se-nfruptă-acum din șoapte.


Ce-o fi pățit de mi se poartă-așa ?
Căci nu-i stă ei în fire să se-mbete
Poate e necăjită, ori poate-i supărată
Căci nu mai vede pe pământ zâmbete.


I-ar prinde bine o cafea sau un duÈ™ rece
Dar mă întreb de unde o să facă rost de ele
Și mi-aș dori să își revină
Și să-mi zâmbească mandra dintre stele.