Ploaia ascunde
zâmbete râncede.
În saliva-i bogată,
clovnul acid
și-a aruncat gura
și vine săltând
cu ochii de inox
și pas retezat,
spre balul de marmură,
spre crima de sticlă.
Adu-mi o oglindă,
o lamă și-o cruce,
să fug înspre mine
prin ploaia din vene
și-n pădurea din gânduri
să sap un mormânt,
căci clovnul sunt eu.