nu ies din mine.

adâncită în propria carne, îmi simt gustul de aluat frământat până te sleiește.

senzația unei regenerări, o renaștere dinlăuntru, contrastând șocant cu moartea ce hohotește prin preajmă.

aroma asta de oase bine dăltuite, de interstiții permeabile în care își înfig dinții hulpavii, se împânzește prin camere, prin sertare, prin colțurile cu păienjeniș, irespirabilă.

se hrănesc tacticos doamnele, se înfruptă avizi domnii, se satură pruncii din sânul-viață-curgător.

cineva se îndestulează cu inima asta ciudată, un altul îmi gustă din creier ca dintr-un vânat bine împănat.

așa mă lecuiesc de singurătate.

înghițită până la marea lehamite, îi storc mâncătorului o lămâie pe fiecare celulă din mine, să nu mă elimine înainte de a se șterge, îndelung, pe gură.