îți mai aduci aminte
când iubeam / scriam
când uram / scriam
când ne jucam / iubeam / luptam
când eram cu toții / totul
o armată de singurătăți crude?

dintre ruine culeg un vers
îl așez în mine cu fața spre apus mă-nchin
acolo icoanele se mai văd ridicând praful mătăniilor
la intrarea cuvintelor în noapte

deși anotimpurile au trecut ruinele mai țin pe umeri
oamenii scriind poezia cu aripi
iar zborul acesta fără spațiu
e la fel de ciudat precum dragostea făcută-n țărâna mută

nu știu de ce fără contraste singurătatea se dărâmă mai aproape
aici nu e nimeni să mai spună cu vântul și pietrele să cadă
mereu cu rima șlefuită-n destinul cu semne

mai ții minte (?)
se închide cercul, șuky
se închide singurătatea-n oameni
cu focul