agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-02-27 | |
călătorul care a devenit poet lovindu-se cu capul de piciorul unui înger
* * * el călătorea întruna avînd scopul evadării de sine în fiecare noapte poposea pe la vreo văduvă cu o casă de copii iar dimineața o părăsea cu presentimentul virginității străbătea pădurile lăsînd în urma sa aceeași pojghiță de luciditate și munții pe care-i urca și-i cobora rămîneau la fel de insondabili ajuns pe malul unui rîu ce curgea în sens opus se dezbrăcă de haine și intră în apă lăsîndu-se dus de curenții repezi pe mal hainele au început să vorbească între ele * * * s-a oprit pe coasta dealului și a început să plîngă lacrimile curgîndu-i prin porii pielii strîngea dureros în mînă crucea răstignită de trupul lui Hristos și pe încheietura palmei se prelingea un firicel străveziu de sînge apoi și-a văzut de drum mai departe deflorînd răspîntiile gîndurilor spațiului și al timpului după ce a dispărut în fiecare locșor unde i-au căzut lacrimile se formase cîte un mic moșuroi de furnici * * * ajunse la o aluniță de pe gîtul pămîntului și acolo era mare sărbătoare cu cîntece epice și dansuri fastuoase fu poftit ca oaspete de onoare și așezat în capul mesei delimita cuvintele în gură cu limba și alegîndu-le unele de altele le rumega apoi cu nesaț la prezentarea vreunui alt număr toți se ridicau în picioare și aclamau și ovaționau și aplaudau iar el plescăia în continuare din limbă cînd i s-a oferit cuvîntul a vorbit atît de tare și cu atîta entuziasm încît îți părea că tace * * * întotdeauna a visat să ajungă într-un loc inundat de lumină acolo unde și-ar fi găsit nasturele rupt de la cămașă acolo unde ar fi simțit pe stratul subțire și uscat al buzelor o transformare imponderabilă a sîngelui în vin și în sfîrșit acolo unde ar fi aruncat spre cer cu săgeți de foc întocmai ca o ploaie apocaliptică privită într-o imensă oglindă a vidului celest de deasupra noastră tot hoinărind cu gîndul acesta în cap printre bălării și pietre își zări nasturele fiind transportat de o ceată de furnici și atunci se gîndi că un chibrit aprins aruncat în benzină e un gest cu mult mai afectuos decît să iubești nevasta altuia și le-a urmărit multă vreme ca să vadă unde or să-l ducă peste cîteva zile se trezi în fața unei portițe de lemn ce abia se mai ținea în balamale pe o tăbliță ruginită deasupra scria POARTA RAIULUI * * * într-o noapte dormind cu capul pe muchia unei pietre s-a transformat într-o fîntînă iar faptul acesta nici măcar nu l-a trezit din somn a dormit mai departe și a visat Luna și stelele oglindindu-se în sufletul său imaginea contorsionată a iubirii sale de pe vremuri și-a visat mama și tatăl iubindu-se ca jăratecul lîngă un puț de la marginea satului iar dimineața cînd s-a trezit înconjurat de o turmă de capre acestea l-au rugat să-i explice fenomenul transformării ierbii în lapte * * * la poalele unor munți ce se înălțau faimoși în interiorul său și-a construit o colibă din bîrne și crengi în care avea să se întoarcă mai tîrziu și să-și lase fără nici o grijă hainele atunci cînd avea să meargă la scăldat seara cînd a ieșit lucid din apă și a întrat în coliba sufletului său a găsit un înger și o furnică ce-și încercau puterile la mînă * * * s-a pomenit într-o cîmpie pustie a privit prin părți și a devenit copac a înfrunzit a înflorit a făcut alți copaci și a plecat mai departe soarele sărea periodic pe boltă frigîndu-se de locurile pe care sta prea mult iar cerul era ca o palmă de om cu infinite linii încrucișate ce predestinau umbrei călătorului rămasă la tulpinile copacilor o febră albă peste secole cu dinți de cîine turbat avea să revină pentru a-și redobîndi umbra dar nu avea să surprindă înaintea ochilor decît o față prost bărbierită cu cîteva fire de păr rămase sub buza de jos * * * avea mizerabilul obicei de a săpa adînc în pămînt și de a scoate la suprafață cărți pe care își dorise cîndva în mod vădit să le scrie le arunca în jurul gropii dezordonat una peste alta formînd blocuri întregi ca un oraș nelocuit de nimeni dar în care prezența vidului e mai plăcută și mai aproape decît orice făptură omenească înspre seară adormea obosit pe marginea abisului săpat în interiorul său iar cuvintele din cărți se izbeau în exterior pentru a explora ținuturile din jur și cum se dezlipeau de pagini rămîneau în aer de-a lungul propoziției suspendate de majuscula cu care începea * * * un timp a mers și zi și noapte fără a se opri să se odihnească iar în ochi îi încolțeau două boabe de grîu cînd lipsa puterilor i-a paralizat în definitiv picioarele și a căzut la pămînt s-a mai tîrît încă vreo cîțiva metri pînă la un mușuroi aureolat scuturînd-și de pe barbă cîteva firimituri de pîine din mușuroi au ieșit îngerii au luat firimiturile și au dispărut iar în ochii săi grîul a început să dea în spic * * * de cîte ori trecea pe lîngă o cascadă își amintea de femeia pe care o iubise în temnița cugetului său își ridica ochii semideschiși către soare încercînd a infinita oară să recepteze chipul lui Dumnezeu și să-i distingă ridurile adînci de pe față ca o încîlcitură de linii de pe palma opărită cu smoală dar nu primea în schimb decît tăcerea galbenă și ultravioletă a soarelui atunci pornea mai departe lăsînd în urmă cascada și femeia iubită și se gîndea că Dumnezeu de fapt trebuie că locuiește într-un mușuroi obișnuit de cîmp iar furnicile cu gloata îi cară cîte o firimitură uscată de pîine * * * ajunse în cîmpia munților grațioși și se îmbrățișa cu para focului ce curgea printre degetele-i lichide munții dansau zgomotos chiuiau înjurau și cereau ploaie pentru a-i stinge focul din palmele umede atunci în cîmpia munților grațioși el a constatat că vidul nu este decît un pahar cu lapte în care plutește un gălbenuș de ou și înălțîndu-se spre ceruri se găinăță din zbor ca pasărea Phoenix... * * * seara aprinse focul și începu să frigă la para sa sticloasă cîteva coji de copac pentru a-și înăbuși foamea în depărtare se vedeau oamenii albaștri ce tindeau să dobîndească și ei focul le-ar fi putut încălzi inimile ziceau ca niște stînci de piatră oamenii albaștri mergeau cu statuile lor în spate aruncînd cuțitele în sus „Imbecililor, încetați, ați putea omorî vreun înger!” și îl înjurau oprindu-se fiecare pe la casele lor la fel de albastre așteptînd ca îngerii doborîți să iasă din statuile din piatră ce le purtau în inimi și să le aprindă focul * * * odată s-au intersectat toate drumurile și el mergea pe fiecare dintre ele venea din toate părțile gîndea toate gîndurile citea toate cărțile trăia toate viețile suferea toate morțile umplea toate golurile ajuns la mijlocul intersecției se făcu noapte și se trînti la pămînt din pieptul său răsărind o cruce uriașă oamenii îl pîndeau pe furiș îi huleau numele îl pizmuiau îl blestemau se apropiau încet de el îl priveau oarecum nedumeriți după care se răstigneau fiecare pe cruce * * * trecuse printr-o livadă sălbatecă unde pomii înfloresc odată cu pietrele și rodesc împreună cu apele se rezemă de silueta imprecisă a unei frunze așteptînd să vină cineva și să-i umple imaginea din fața ochilor aștepta să coboare o pasare din cer pentru a-i aduce ceva de mîncare aștepta o suflare din neștire pentru a-i limpezi apele tot stînd așa și încălzindu-se lîngă focul aprins în sufletul său cîteva pietre s-au adunat lîngă el s-au încălzit puțin după care i s-au aruncat în farfurie sfîrîind ca niște pești proaspăt prăjiți apoi a început să plouă cu grindină * * * mergea cu capul puțin înclinat înainte și înfrunta o vîntoaică teribilă ca un oftat de femeie se gîndi că de două milenii și ceva nu am mai fost răstignit pe propriul său trup la sfîrșitul zilei ajuns în neștire își lăsă haina și o dădu săracilor scrise pe cruce un poem dintr-o silabă apoi rupse carnea de pe el și o dădu flămînzilor stoarse sîngele din vene și-l dădu însetaților la fel desprinzînd sufletul din piept și-l dădu dușmanilor din el nu rămase decît un punct minuscul prin care se vedea Absolutul. cîinele său trecea alene pe coasta dealului cu pălăria trasă pe ochi cu țigara între dinți și cînd îl zări se lăsă rușinat în genunchi apoi izbucni indecent într-un rîs mieros * * * într-o căpiță de paie avea o șobolancă pe care o iubea cu cascade în ochi și revenea la ea de fiecare dată cînd cuvintele poemelor sale îl părăseau iremediabil se înfățișa în fața ei ca o scrisoare destinată nimănui și pupîndu-i gleznele adormea ca un hîrșîit de ferestrău într-o buturugă cioturoasă șobolanca se așeza în fața mașinii de scris culegînd pe foaia virgină infinite poeme pentru el și după ce i le punea la căpătîi mergea în hambar după cîteva boabe de grîu dimineața se trezea cu febră într-o agonie decisivă iar poemele din jurul său semnificau ritualul „Sfîntului Maslu” * * * se pomeni într-o pădure deasă și cînd se eliberă din hățișurile ei zări într-o poieniță o casă ca o căprioară în mijlocul unei haite de lupi s-a apropiat încet de ea și a rămas tăcut în spatele ei pînă se lăsă amurgul tot timpul acesta gîndindu-se cine locuiește acolo și cine o să-l mîngîie în timpul nopților ghimpoase după ce se întunecă definitiv el ieși din găoacea trupului său se apropie de fereastra luminată și zări o femeie goală întinsă pe pat iar în jurul ei mișunau cîțiva crini vii gigantici ce-o umpleau cu sămînța lor florală mai tîrziu ea l-a născut pe Hristos * * * femeia îl aștepta în spatele orizontului cu un melc între picioare desprins de cochilie în aer tunetele mișunau ca niște fantome cauciucate iar fulgerele fotografiau întruna melcul el nu venea iarba începea să fumege sub ea ca o duhoare din gura unui bețiv și fantomele cădeau mistuite de flăcări moarte la pămînt fulgerele se scurgeau printr-o pîlnie într-o butelcă cu vin iar el cînd apăru de după orizont o ocoli păstrîndu-și calea mai departe atunci melcul dintre picioarele ei se transformă brusc într-un ciob de sticlă * * * de multe ori medicii îl vizitau după ce murea într-un cîmp verde cu iarba ca un ocean de strănutări și tuse îi verificau pulsul apoi îl îndopau cu antibiotice dar nu ajuta la nimic căci era mort medicii îi presărau fața cu flori de romaniță iar ceasul anticar din pieptul său ticăia ultimele minute bătea vîntul ca un oftat de ciumă cernea o burniță ca un scuipat în pustiu plîngea femeia ca o demarare de motor se lăsă liniște medicii începură să-i hăcuiască corpul și cînd îi desfăcură coșul pieptului ceasul sună ora șapte fix * * * avea talpa piciorului ca un obraz de puștoaică în care era înfiptă o așchie desprinsă din tulpina unui crin bețiv acesta-i sugea sîngele iar el se chinuia într-o agonie de miere și cu țeava unei puști de vînătoare în gură icnea: „dacă Dumnezeu nu mă cinstește cu un pahar de vin îmi zbor creierii!” spunea de fiecare dată lucrul acesta dar Dumnezeu nu se gîndește niciodată la cei trecuți în neființă pușca nu-și manifestă capriciile decît o singură dată pe an dar atunci nu era anul respectiv și nici Dumnezeu nu era om călătorul își scoase exasperat așchia din talpă și o puse pe un fir de iarbă apoi îndreptă arma spre ea și zise „dacă ești Dumnezeu am să te împușc acum ca să mă pot convinge în sfîrșit de lucrul acesta!” * * * după multe săptămîni de înaintare nu mai rezistă și căzu cu fața în noroi iar pe cer se formă o fisură prin care căzură cîțiva îngeri ce se aflau în locul acela au căzut în noroi și au rămas așa nemișcați la fel de istoviți de zborul în care călătoriseră dimineața cînd s-au trezit îngerii s-au rușinat ascunzîndu-și organele cu aripele și fața cu pleoapele călătorul își servea cafeaua de dimineața și după ce le-a destăinuit scopul călătoriei sale aceștia s-au transformat în oameni * * * nu văzuse niciodată marea și cînd ajunse pe țărm în inimă îi înflori un cuțit cu o corolă de lame știrbe bătăile violente din piept îl îngenuncheară și căzu cu fața în spuma valurilor iar îngerii ieșeau din apă și-i curățau chipul vînăt de cruste marea de asemenea se zbuciuma ca un clocot într-un pahar cu apă moartă el tușea scuipînd sînge și privind prin membrana traversată de infinite capilare ale unei alge descoperi că moartea e de fapt un fir de nisip în ochiul neînchis la timp * * * obișnuia să înnopteze în peșteri adînci și întunecoase într-o noapte așezîndu-se mai aproape de para focului începu să se gîndească la liliacul ce-i da tîrcoale în jurul capului avea remușcări față de trecut și gîndul la șoarecele zburător și la marea înspumată îl înfiripau într-un zbor similar însă nu se desprindea de sine mai trase un fum din țigară și simți liliacul încîlcindu-i-se în păr dar nu întreprinse nimic după ce mai aruncă cîteva vreascuri pe foc părul i se dădu la o parte și pe creștet apăru o pată roșiatică luminoasă ca un apus pe mare * * * se scărpină la ceafă privi dincolo de orizont și porni mai departe dar nu ajunse nicăieri se opri atunci într-un loc necunoscut răscoli cu piciorul niște frunze uscate și zări sub ele o cruciuliță ruginită o cercetă mult timp cu o indiferență aproape exagerată și cînd tocmai se hotărî s-o arunce și-o puse la piept trăise clipele următoare cu un sentiment impulsiv de îndoială dar după ce adormise renunță îndată la acest gînd căci amuleta își căpătă luciul de altă dată în timpul somnului îngerii au coborît către el și i-au smuls crucea de la piept cu tot cu inimă dimineața călătorul se trezi cu o senzație ciudată de parcă i-ar fi lipsit un picior * * * tocmai trecuse prin niște buruiene uscate și nu mai avea treabă de muștele verzi ce se adunaseră în jurul căcatului cristalizat ca preoții în jurul Sfîntului Duh își scotea negreața de sub unghii din ochi din nas și din cărți și-și modelă din enorma grămadă de gunoi o aură nou-nouță preoții își întindeau mațele la soare ca pe niște rufe impecabil de curate dedublarea aurei sale îi lumină privirea fulgerului de-a lungul unui fir de păr Sfîntul Duh ieșise dintr-un oftat de fagot ca o bucată de sîrmă * * * la Polul Nord mirosea a primăvară și pe sub pielea-i argintie îi încolțise cîteva cuvinte despărțite prin diverse semne de punctuație totul amintea de o regulă gramaticală dar și aici dragostea putea fi concepută ca o metaforă mirosul primăverii de la Polul Sud lăsa în urmă toate poemele pe care le scrise odată și de sigur pe care nu le citise fiind preocupat de altele pe care urma să le scrie la Polul de Sus primăvara e binecuvîntată numai dacă aduce cu sine inspirația la fel precum la Polul de Jos anotimpul este blestemat imediat ce poezia încetează să mai fie scrisă... * * * a mers atît de mult pe jos cît alții au stat în loc și dacă s-ar fi oprit brusc picioarele i s-ar fi paralizat precum un strop de apă reușește să se mențină în aer atîta timp cît nu-l atingi cu buricul degetului se gîndea că toată poezia sa nu era decît o incurabilă boală de măsele de care s-ar fi eliberat numai lipsindu-se de ele înspre seară picioarele îi intraseră în pămînt pînă la genunchi iar din gură începu să-i curgă literele cariate * * * cuvintele pe care le scria el erau una cu pașii pe care-i făcea și dincolo de musculițele sterpe din gura lui Dumnezeu nu era decît o mare de vopsea vie în care-și aruncase odată pisica și-o scoase mai tîrziu înger în gura lui Dumnezeu era atîta putoare de parcă acolo s-ar fi aflat iadul mergea cu aceleași picioare grele ca doi fluturi pe buzele unei răni tîrînd din urmă cuvintele încăpățînate ca niște asini care știu bancuri și cînd ajunse la marginea prăpăstiei din ea se ivi Dumnezeu cu limba tăiată și-l rugă prin cîteva semne confuze „Hai să mai stăm de vorbă!” * * * nu se mulțumea niciodată cu repulsia pe care o avea față de degetele-i ca niște funii arse – degete care scobeau în vid ca într-un calup de unt lîngă femeia iubită se simțea ca și cînd cu pana în mînă și scriind despre aburii cafelei femeia iubită îl ajutase să se molipsească de scris ca de ciumă sau lepră îl liniștea tocmai prin faptul că nu mai scrise nimic de cîteva nopți nici-o silabă nici un cuvînt nici o mușcătură mortală de literă femeia iubită îi săruta neîncetat degetele iar acestea i se băgau în gură ca apa în gura înecatului * * * avea brațele puternice ca două șopîrle ce-și leapădă coada cozile lor – ca niște mirese pe care le părăsesc în toiul nopții conjugale și el ar vrea să nimicească cu ele tot vidul pe care-l aude în urechi pașii săi îl coboară pe o treaptă mai înaltă a slăbiciunii sale și dacă ar avea un pix și o foaie curată la îndemînă ar scrie o poezie despre o lumînare ce arde fugărită de moleculele excitate ale întunericului la sfîrșitul poemului ar fi constatat că cu cît mai mult arde printr-o surpriză de loc uimitoare lumînarea e o femeie moartă fardată cu ceară |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate