Noi cei proțăpiți
pe pietre de creier,
ca Petru!
Dizlocați barca împietrită a argonauților
și arați nisipul pleoapelor mării,
avântațivă în marea ce mustește a lacrimi,
lăsați golul să vă umple de patimă,
să aruncăm năvodul în inimă,
să prindem
ceea ce nu are chip și formă,
trofeul îndrăgostiților.
Lăsați gândul
să imbrățișeze noi țărmuri.
Prindrți inima,
și să sorbim din carnea ei
tot fluxul de lumină,
până ce ne vor arde aripile
ca lui Icar.
Scânteia cerului să ne lumineze adâncul,
depozitul speranței neculese.
Te vom stoarce inimă
până vei da
ultima picătură de dulceață.