1
O să îmi fie dor mereu
de anii din copilărie,
căci nimic din viața asta,
la vis apoi nu te îmbie.
Mi-e dor deja să scriu scrisori,
lui Moș Crăciun, la Iepuraș,
aș vrea să simt acei fiori
și gândul simplu și poznaș!
Și mintea plină de-ntrebări,
acea dorință de a ști,
lumea-mi vopsită în culori
și libertatea de a fi...
Mi-e dor chiar și de mama mea,
chiar dacă-i încă lângă mine,
mi-e dor să fim doar eu și ea,
să-i simt atingerile fine...
Basmele-atunci le-nțelegeam,
știam să râd,puteam să plâng,
căci de nimic nu mă temeam,
deși eram un mic nătâng...
Azi e-ntuneric și e frig
și visul meu s-a terminat;
nu mi-a rămas decât să strig
plângând tăcut, întins pe pat...
2
Ajunge viață, ajunge!
Te rog să nu mă mai lovești!
Ascultă-mi sufletul cum plânge...
Auzi?
E strigătul de disperare
al unei inimi ne-nțelese...
Dar ce zic eu?
Singur vorbesc
pentru a nu știu câta oară;
nici nu mă mir
că a-ncetat să-ți pese.
Dar m-am obișnuit așa;
merg înainte zi de zi
și chiar puțin îmi pasă
de nepăsarea ta!
De ce, o, viață
ști numai să rănești?
O faptă bună...
Ști oare ce înseamnă asta?
Nu, nu cred că-ți amintești.
Aș vrea să pot să strig de mâine
spre cei pe care i-ai creat:
spre dumnezeu în primul rând,
deși...
nu cred că e mai bun ca tine!
Cât despre satana...
e patetism întruchipat,
e cel mai jalnic dintre cei
pe care-n timp i-ai inventat!
O, viață, m-ai dezamăgit,
m-ai aruncat în beznă cu povești
și nu mai vreau!
O să pun punct la tot ce s-a-ntâmplat!
O să trăiesc râzând,
așa cum nu pot decât eu,
în timp ce tu și dumnezeu
o s-adormiți mereu plângând...
3
Nimic și nimeni
nu m-ar putea conduce,
cât timp sunt mai presus de viață!
Nu mai e vis, într-adevar,
nici zâmbet și nici basm nu este,
dar ajungând să cred în mine,
voi fi cât munții cei mai falnici
și poate câteodată, peste!...
Care principii? Ce morală?
Sunt eu și numai eu contez;
deci fără remușcări, regrete,
fără ambiții nebunești...
sunt mai firav ca o petală
și cred că-ncep să aiurez.
4
Da, știu, un ideal mi-ar trebui;
ceva spre ce s-alerg în viață,
ziua și-n nopțile târzii.
Aș vrea să aleg din mintea mea
cea mai frumoasă amintire
și oricât de mult aș încerca,
e tot una născută, numai și numai din iubire.
Deși e tristă,
din ea un ideal apare
și-mi spun cu zâmbetul pe buze,
că o să am mereu rabdare...
O să exist pentru iubire
și o să ard de dorul ei,
o să alerg spre fericire
deși tu, viață,
mi-ai demonstrat atât de des,
că mă urăști și nu mă vrei...