Ai crescut tu în palmele mele,
așa ai vrut tu,
încăpățânată femeie.
Te-ai lăsat culeasă lut,
bucată de humă,
proaspătă de brumă,
răcoare a dimineților de toamnă.
Te-am modelat boÈ›,
gogoloÈ›,
te-am udat ca un nepriceput
cu apele trupului meu,
ca un mic dumnezeu.
Ai ieșit pe rând din vrerea mea,
perpetuă amantă-ulcea,
vaze,
ghivece pe care scriu poezie,
soție,
amforă cu linia calmă,
mamă.
Continuu te re-modelez,
după cum visez,
te feresc de cuptor cu egoism,
cu cinism,
pentru a nu-mi ieși din mână,
pentru a nu-mi pierde imaginația nebună.
Te stropesc în fiecare zi a metamorfozelor tale,
cu noi senzații,
emanații
ale acestui joc,
un foc fără foc,
ca să-mi rămâi udă,
nudă,
nouă ca aripa de înger,
gemând sub ale mele atingeri,
ape,
ape,
din care alta ar vrea să scape.
Tu nu,
încăpățânată femeie,
aștepți zâmbind înțelept
creatorul formă să-ți deie.
Creatorul,
pe care l-ai creat
bărbat,
un mic dumnezeu,
ce se apleacă mereu peste sufletul tău.

Pan
12.08.2002