aveam cinsprezece ani
și Carmen
îmi pieptăna părul mi-l împletea cu flori
în fața televizorului
Nichita se uita în ochii mei

“Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă și în nesfârșire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt și mult mai curând”

eu oftam
Carmen ofta
“-am să mă mărit cu el, spunea ea”

sîngele meu clocotea
“-ești cea mai bună prietenă a mea
ia-mi orice
dar pe el, nu”

Carmen îmi împletea cozile lungi
degetele ei trăgeau tare
tăcerea se lăsa între noi
Nichita era bărbatul cel mai bun și frumos din viața noastră

nu ne-am omorît

într-o zi
ea l-a găsit pe Vasile
și eu pe Ion