de n-ar veni prea curând sezonul varanilor, mi se asprește
pielea și tăișul oaselor, mâinile ajung să se lipească de mâlul
corpului. sap o groapă înaintea ochilor și întind un pat de pietre
cât statura unui vânător din sumatra

somnul nu-mi ajunge
se rostogolesc frații mei, se duc glonț spre gâtlejul albastru al
somnului și aruncă pietre în gol

când mă trezesc, sunt aplecat
pe-o rână ca o mânăstire din nord, dinspre zăpezi. doamne, e un
viscol în mine care nu se topește sub burta verii, îl țin aproape
de râurile fierbinți până când varanii se prăvălesc unul câte unul
prin zăpada vânătorilor

iubita mea îngenunchează și caută în mine
un cărbune să aprindă focul, frații mei îi țin brațele să nu se ducă
până în mijlocul pădurilor, flacăra crimelor sacre


mă voi așeza
la primul izvor roșu, se apropie vânătoarea și trebuie să deprind
somnul care nu seamănă cu nimic, să deschid gura înaintea lanciei
să înghit calm până când se cască altă gură înaintea mea