Nu l-am mai văzut de o vreme pe Þușcă,
Omul înalt cu oasele moi-
Alpinist pe muntele flasc de gunoi:

Doarme sau trage vreo dușcă
Pe dedesubt prin canale.
Șade răscrăcărat pe o treaptă de malț.

Prinde o pasăre verde în cerul din șanț
Sau cîntă-n surdină prin gări osanale-
Cântece scurte, ghemuri de plâns.

Este omul-copil, acoladă sub bice-
Respiră de parcă ar înghiți spice.
Când termină snopul, îl leagănă strâns,
Apoi îl aruncă unde se-ntâmplă:

Prin metrou, prin piețe, spitale.
Rostogolit de mulțime, agale,
Se deșiră din călcâie până la tâmplă.

Mă saluta totdeauna, respectuos,
Desfășurându-și carnea până la os.
Își zgâria cu un deget pe obraz
Ziua de ieri pentru mâine și azi.

L-am întrebat: ce e în capul lui, ce gândește?
Mi-a răspuns, înecat, ca un pește,
Cu mâna goală, cu mâna întinsă,
Ca o tavă de aur, ca o inimă linsă.