Trăiesc clipe lungi, neutre.
Aidoma îmbrățișărilor unei femei de sticlă
a cărei transparență ar putea ascunde
semnele morții. Te zăresc,
aplecată peste marginea lumii -
privind în neant ca într-o fîntînă părăsită -
îți tai părul. Aud sîsîitul fiecărui fir,
ieșirea lui din pămînt în chip de izvor fermecat
din care să bea călătorii
și să uite încotro merg.
Mi-e teamă. Te învinui. Te alung.
Din gînd. Din suflet. Din lucruri.
Deși știu că
în locul de unde ridic piatra
să o arunc în obrazul celuilalt,
rămîne o groapă care îmi va fi,
în cele din urmă, mormînt.