"...nu-i așa că
se pierde prea multă
lumină?

Ea
pornește, de nebună,
pe toate razele deodată
în vid,
dar numai o fărâmă
se cunoaște pe sine,
în ultimul moment,
când dă bine
cu capul în zid..."

"Păi... și cu restul?
Ce se-ntâmplă?"

"Nimic.
Se duce în pustie,
fără rost...
Sau, poate... cine știe?
Am să întreb
o rază
din cele care
nu s-au mai întors..."

Toate astea le vorbeam aseară
cu un baci
care-ncerca să sară
într-o amintire recentă,
cam indecentă,
pe care o pusesem din greșeală
lângă turma lui
de oi.

Are foarte multe.
De fiecare dată
adorm
când încerc să aflu
câte.

A povestit el
vrute și nevrute,
dar la început nu prea
avea
pe nimeni
să-l asculte.

Mi-a plăcut
mult
când a știut să-mi spună
de ce
sufletul și lumina
seamănă:

"... nu-i așa că
se pierde prea multă
lumină? ..."