Ea se plimba la umbra exceselor;
ea se scalda in apele limpezi ale bunului-simt;
ea-si purta gratios umbrela ce-o ferea
de stralucirea molesitoare a simetriei;
ea saruta cu retinuta fervoare buzele fierbinti
ale setei de a supune, a poseda si conduce;
ea ne privea timid pe sub pleoapele obosite de-atatea
complexe ce asteptau sa fie inabusite
de forta ei ireala, neverosimila;
ea se contempla, cocheta, in oglinzile lovite de prejudecati
ale neobositei, nesfarsitei fugi de teama plictisului;
ea isi apleca gratioasa genunchiul drept,
pentru ca sabia ironiei s-o innobileze,
dar uneori genunchiul ei stang
atingea cu umilinta nisipul deriziunii:
erau clipe in care ii citeai ferocitatea
in ochii ce refuzau sa-si deschida gratiile,
pentru a elibera, mantuitor, cate un canar
in forma de lacrima, care continua
sa arda si sa se zbata in adancul custii
ferecate cu lacatul greu, ruginit al ridicolului;
la marginea tacerii,
cuvintele ei taiau in carnea spaimelor noastre;
la marginea tacerii,
te intrebai cu groaza irezistibila
prin ce miracol respirati acelasi aer,
impartiti aceleasi picaturi reci de ploaie,
striviti sub picioare aceleasi frunze uscate;
la marginea tacerii,
ne intalneam pentru o clipa, dureros
de scurta, de patetica, de atragatoare, de ireala,
de necuprins in cuvinte ce imblanzesc vertijul;
la marginea tacerii,
ea, ratacita si totusi atat de stapana;
ea, care nu intelegea nimic intelegand totul;
ea, cea fara de secrete si despre care nu stii nimic;
ea, ce-si purta sufletul intr-o lesa
atat de lunga incat o simpla atingere
i l-ar fi trantit la picioare;
ea, atat de singura si atat de invulnerabila,
acolo, la marginea tacerii,
ea statea dreapta si ne privea
cu ochi patrunzatori, tristi sau mirati,
pe noi, biete animale pierdute in ceata nerostitului,
pe noi, relele ei necesare,
drogul ei de fiecare respiratie.