Aruncare de pietre înspre cer-
Mereu coborîtoare pietre dinspre cer,
Numai zeii pot lovi cu pietre,
Noi pe ei nu, pe ei nimeni!

Cât de multe frunze pe pământ
Într-o singură toamnă!
Acolo, sus, în empireu, nu cad frunze,
Doare îngerii pedepsiți pururi în cădere!

De la o vreme, oamenii iubesc lipsa,
Iubesc amintirea; prezentul
Rutină este, plictisitoare
Întru trecerea stând pe loc!

Zeii iubesc totul –
Ei nu au trecut, nu au prezent,
Ei nu au viitor, ei sunt și nu sunt,
Neființa lor există neexistând întru ființă.

Oamenii sunt fii ai zeilor, dar
Nu pot fi zei. Ei cred că, odată,
Zeii îi vor lua lângă ei –
Atât de sângeroasă binecuvântare!

Zeii nu cred în nimic;
Haosul omului este sensul zeului;
Haosul zeului nu există; căci timpul lor
Și spațiul în care trăiesc e chiar infinitul.

Oamenii nu sunt zeii furnicilor.
Zeii oamenilor sunt și zeii furnicilor
Și zeii mirabilei celule și ai vieții
Fără de viață care îi slăvește trăind!

Noi, oamenii, nu-i slăvim pe zei trăind,
Viața omului pângărește picioarele zeilor,
Moartea omului nu le poate spăla;
Ah – mirosul piciorului de zeu – ce lumină!

Cheia porților luminii căzuse,
Cândva, pe pământ.
Pierdută rămâne, pierdută până la
Lăsarea întunericului cel veșnic!