Omul cu mantia de cristal
nu mă iubește.
în schimb:
el arde
peste cuvintele mele
clipe reduse prin absurd
la infinitul distanței,

el învelește cu lacrimi
simple straturi suprapuse
mantiei de cristal
o piele transparentă,
cețoasă,
prin care s-ar distinge
scheletul incert și cartilaginos
al sufletului,

el înfășoară sentimente
în jurul întrebărilor
desenându-mi caducei de cristal
pe aria tăcerilor ingenue,

el îmi alege aleator
numerele prime
din șirul lui Fibonacci
drept semne de liberă trecere
prin iubire, prin viață,
prin ceață,

el ascunde sub mantia de cristal
o inimă de cristal,
sfere concentrice
tributare însemnelor iubirii.