Doamne, de-o să mor în noapte
Zăvorăște-mi trupu-n șoapte
Să mă-ngâne, de cu seară,
Stelele în nopți de vară,
Ea și el, printre silabe,
Să-mi cuprindă-n versuri, albe,
Cercurile de lumină,
Razele de lună plină,
Să îmi toarcă lin izvorul
Vorbelor, curgându-mi dorul,
Ochi umezi de căprioare
Să mă plângă cu răcoare,
Să-mi hălăduiască-n pleoape
Cerbi semeți, pe mal de ape.



Ziua, Doamne, de-o să mor,
Cerne-mi trupu-ntr-un covor
De flori roșii în câmpie,
Cerurile să mă știe
Și să-mi picure-n petale
Curcubeie ancestrale,
Culorile să-și împartă
Peste-a lumii mele hartă.
Fă-mă fir de păpădie
Să-mi semene numai mie,
Brațele să mi le faci
Ramuri dese de copaci,
Să-i fiu umbră nemuririi
Întrupată-n truda firii.


Dar de-o fi să mă nasc iară
Să-mi dai trup de primăvară,
La urechi să port, cercei,
Cântec alb de ghiocei,
Catifea de fluturi, moale,
Rochiei să-mi fie poale,
Streșinile să-mi strecoare
Tinerețea-nnoitoare,
An de an, în lumea-ntreagă
Să fiu tuturor, mai dragă!




27 februarie 2003