Blugii îi erau prea strâmți, buricul
aproape de buzele mele,
convenisem împreună să tăcem
preț de un minut și jumătate.
Așteptam să vedem dacă ceea ce simțeam
se potrivea cuvântului cu D din dicționar,
dacă era cazul să mergem mai departe,
eu să întind brațul, să ridic Polaroidul vechi,
să fac o poză pe care să scriu numele ei
cu litere apăsate, astfel încât chipul
să îi prindă relief.
Ea să îmi ia brațul și să desfacă
de la încheietură ceasul cu cadranul turtit
și întotdeauna rece
(se înfiora dacă îl închidea în pumn),
ducându-mi-l la ureche să-i aud
ticăitul ritmic ca o inimă,
nu, ca o respirație,
nu, ca o amețeală
în dreptul pieptului ei.
Eu să sărut, ea să sărute,
cu acea parte comună a buzelor noastre,
dulce ca un fruct de mango
sau poate un sfert de ananas galben
picurând de zeamă pe marginea cuțitului,
fără sfârșit.
Nici unul dintre noi nu știam
să numărăm secundele,
convenisem împreună să înmulțim zgomotul
trecerii unui troleibuz pe strada
de sub balconul
de care ne despărțea o pânză subțire
cu un număr arbitrar, prietenii pe care
îi mai avusese ea înainte
- cum arătau?, te rog! -
la care adunasem cei cinci trandafiri
aduși de mine. Ea insistase
să nu-i pună în vază,
astfel încât acum erau împrăștiați printre noi.
Trebuia să fiu atent:
în cazul în care
unul dintre ghimpii în formă de triunghi
ușor curbat mi s-ar fi înfipt în piele
(de exemplu într-un deget prea îndrăzneț,
preocupat de atingeri și de umbre)
aș fi putut țipa ușor, înainte de ora permisă.

/20.02.2003/