Batranul meu stramos cu sarpele pe umar,
talmacitorul de astre,
avea chipul sapat in umbra unui ochi
spre taramul celalalt.
Era pe undeva, la vama universului observabil,
in imparatia puricelui cu nouazeci si noua oca de fier.

Ii simt cautatura indiferenta, la fosnetul imaterial al navei mele
sofisticate:

Pacat, spuse el, ai fi putut veni mai bine pe jos.
Ai fi inteles
de ce-i munte si vale,
secunda pe piatra
instelata.

Acum, insa, te du inapoi, imparte planeta la doi
si spune-le ca aici nu se poate trai,
decat in minte de Gaie
si de copii.