Am ars amintirile încarcerate ale iubirii noastre,
incinerând doar imaginea ta.
Pământul a țipat după noi și a văzut că am uitat să-l ascultăm.
Cerul s-a deschis când am fugit din calea sa.
Nu mai suntem noi.

Tânjesc după aceeași clipă moartă.
Mereu și mereu...
Neîncetat...

Freamătă trupul invadat de dureri nebune,
printre ochi închiși și capete plecate,
plângând de dorul acelor nopți demult îndepărtate,
cu urletele transformate în disperare.

Zboară îngeri deasupra patului tău
și te poartă pe cărările copilăriei,
închizându-te ermetic în inima mea
printre narcise și trandafiri ofiliți.

Te încui în mintea-mi bolnavă.
Bolnavă de tine.
Unde ești?