am inceput sa alerg intr-un sens pe care nu-l cunosc:
copacii se aplecau dincolo de mine
si flori de mar se incurcau in tampla mea.

ma gandeam la tine,
la cat de poetic pot sa te cuprind
cu bratul meu de granit,
cu inima ce te-a iubit...

ma-ntorc, alerg, ma-ntorc, alerg,
de parca intr-un timp ranit
eu nu-mi gasesc busola:

secundele se scurg printre firele de nisip,
nisipul se scurge printre firele degetului,
degetul insusi se scurge printre fire de gand...
atat de albastra plaja,
atat de imens castelul in care ne-am iubit
ca doi straini cu aripi impletite!

sa dorm pe sanul tau?
dar poate imi e frica de nisipul rece
sau poate de secunda care parca trece
de ici, de colo, pana-n asfintit,
din trupul tau de lapte in trupul meu ranit-
ma inspaimant, mi-e frica...

sa dormi pe sanul meu?
dar poate sunt doar un copac,
mai crud decat un zambet, mai inalt,
cu flori-morminte, cantec amortit,
si o durere-sete de iubit-
te inspaimant, ti-e frica...

rar mai pasesc pe drumul care altadata imi trada dorul,
printre copacii care imi barfeau amorul-
am scris la usa ta cu sange moartea noastra,
am scris la usa ta cu sange moartea mea;
de ce din zare norii toti se-ascund
cand eu ii caut sa le spun cat te-am iubit?
cati ani te-am cautat, cati te-am gasit,
cati ani am asteptat sa imi raspund?

pun intrebari, eu insumi, mie,
dar intrebarile se schimba in raspunsuri
de care intrebari atarna grele sterpe,
cu asfintituri, cu nopti de sange...
m-a zguduit parca asteptarea
si spini imi cauta ,ranita, inima-
sunt aproape de a nu fii,
si zambetele nu mai zugravesc nimic!