Iubește-mă doar toamna!
Așează-mă pe linia ascendentă a infinitului
printre stelele adormite în poala lumii,
leagă-mi gleznele cu fir de mătasea ploii,
prinde-mi mâinile cu cătușe de cer,
pune-mi sub șolduri fulgerul acela rebel, de aseară
și fă-mi căpătâi din partea nevăzută a lunii.
Unește-mi expirațiile,
una câte una,
cu arcele de suflet deschise din pieptu-ți,
măsoară-mi nerăbdarea în coapse,
iar și iar,
cu papilometrul tău vibrând în prelungirea sărutului.
Așteaptă pentru câteva bătăi de inimă
și privește cum din crisalidele sânilor îmi înflorește,
în tresăriri spectaculoase,
roi de fluturi incandescenți.
Apoi, necruțător de tandru,
siluiește-mă cu întreg spectrul dragostei tale
până când, cu litere stacojii,
pe trupul meu va mai scrie doar
„Iubește-mă!”.




2 septembrie 2003