Hei
Drumule mă mai cunoști?
Sunt perechea aceea de pași căruia îi povesteai
Despre creaturile ascunse între oglinzile bâlciului
Îmi spuneai că există, să nu mă îndoiesc
Doar să calc uneori mai apăsat sau mai încet
Ca și cum aș săruta o icoană extravagantă
Îmbracată numai pe jumătate și vizibilă în nopțile
Cu sfinți și busuioc proaspăt sub glezne
Drumule, îmi spuneai că degeaba cânt când îmi e sete
că degeaba alerg când îmi e duminică
acum uite, am început să las urme pe ape
mă numesc corabie vorbesc câteva dialecte din țările de jos
și mă uit peste umăr la prepoziții și conjuncții inutile
Drumule la început a fost cuvântul și cuvântul eram eu
la sfârșit vor rămâne numai ochii și liniștea
și ea, sfârșitul, va capăta un nume de stradă neîncepută
ca atunci, ca acum, refuz să mă închin pe jumătate
aștept luna plină, trăiesc cu ceai de iarba fiarelor
și îmi îmbrac pantofii roșii și rochia albă de dantelă
nu, nu mă învârt eu, pământul nu e rotund
Galileo s-a înșelat, la capătul lumii încă se cade
la capătul meu de lume nu se cade să dansez
aici mă ascund, te trec în buzunarul de la piept
sting lumina, adun substantive neutre
Drumule
în țara mea până și moartea vine altfel
dar măcar de la o vreme a început să ceară voie
să posede cărți de credit și cont în bancă
cred că în curând o să ia și șpagă în plic sau în lozuri
spui că ajunge, iar despre moarte?
e timpul în care drumurile au ajuns să calce pe mine
dar cui aș putea să mă plâng
că am urme de curcubeu pe umeri?