Ne așezam fără margini numele pînă la șoapte
în văzul lumii umbra delfinului ridica marea
cu două degete alergând ce primeam de la soare
printre coaste hașurate câte puțin pe fiecare parte
regăseam cocorii așezați în balanță prea blînzi
pentru aer de prea multă lumină castanii răsăreau
iubindu-se uneori cu pădurea despletită
să nu doară îmi spuneai cum iarăși privighetoarea
trăgea timpul de la mari depărtări chemate să plouă
printre fazele lunii cu îngeri sprijinind umbre de melci
mai puțin foșnitoare decât șoaptele noastre tivite
cu frunze călătorea o barcă prin cerul sfâșiat în patru
doar noi ne mai iubeam părăsind pământul pe jos...